Azi un coleg m-a intrebat daca mai ascult rock. I-am spus ca da. Sa uitat lung la mine, ca si cum ar fi vrut sa mai zica ceva, m-am uitat si eu la el….”Ascult rock, pentru ca imi place, am renuntat la fguri”. A zambit aiurit, “Pai sa stii ca asta vroiam sa te intreb”
Dupa doi ani de strambat din nas si cautat nod in papura colegilor mei, am obosit si m-am recunoscut invinsa. M-am rupt in clasa a9a de colegii mei din totdeauna si mi-a fost greu, mi-ar fi placut sa fac liceul in Bucuresti si am visat la asta pana in ultimul moment, mi-ar fi placut apoi sa ma trensfer din clasa pentru care optasem chiar eu, cu mana mea (sfatuita de mama, si cu drept cuvant pentru ca nu am minte de matematica), sa imi recastig colegii cu care crescusem. Ochestie pe care nu am facut-o, si dupa multe tipete si certuri am decis ca o sa imi vars nervii pe colegii mei. Si trebuie sa recunosc ca am gresit, i-am desconsiderat si imi pare rau. Cu toate astea am continuat circul, cu strambatul din nas si mistourile rautacioase la adresa lor. Ii puneam pe toti in aceeasi oala, si nu era corect. Clasa mea, ca orice gradina are si uscaciunile ei penale, dar mai mult decat atat are copii care invata bine, copii cuminti si apreciati. Da, probabil o sa va ganditi la niste tocilari, dar nu sunt. Sunt niste copii normali. Punct
Acum nu vreau sa imi spal toate pacatele pentru comportamentul meu din ultimii doi ani, si nici nu cred ca or sa citeasca prea multi din colegii mei pentru ca nu beneficiaza toti de conexiune la internet. In orice caz, vreau sa clarific niste chestii cu mine, pentru ca mai am doi ani de liceu si vreau sa nu mai fiu nesuferita cu ei, sa nu mai stramb din nas cum faceam odata, am descoperit ca daca faci chestia asta prea mult, e posibil sa iti ramana asa, stramb. Si ce o sa fac cand o sa ii fur nasul Dariei si ea o sa mi-il ia pe al meu? Nu pot sa ii dau copilului un nas stramb…
Mi-a parut bine ca ma intrebat Marius daca mai ascult rock, mi-a parut bine ca am putut sa iiraspund si, cu toate ca nu mi-am spalat pacatele, macar am mai crescut putin in ochii lui.
Recunosc, sunt impotriva manelelor, nu imi plac, dar nu ii pot obliga pe ceilalti sa nu le placa, pentru ca, vorba ‘ceea: “Gusturile nu se discuta”
Recunosc cand gresesc, si imi asum vina. O sa vina poate o vreme cand o sa fiu si eu judecata dupa felul in car ma imbrac sau dupa muzica pe care o ascult, pentru ca toate se platesc in viata. Si punandu-ma in locul colegilor mei am ajuns la concluzia ca nu mi-ar placea sa ma trateze cineva cum i-am tratat eu pe ei. Cu alte cuvinte, daca o sa fiti vreodata in situatia mea, nu incercati sa va gasiti scuze, si daca vedeti ca o luati razna ganditi-va de doua ori inainte sa actionati, ca sa nu patiti ca mine, si dupa doi ani de zile de mancat cacat sa va dati seama ca va pute gute gura. OK, am folosit cuvinte un pic cam dure, dar asta e adevarul. Numai bine;)

Am inceput scoala azi. Aceeasi poveste ca de obicei, sculat de dimineata (ce as mai fi dormit), imbracat (anul asta in uniforma, singura diferenta), plecat la scoala, ajuns in curtea liceului si palavragit cu gasca de asta vara , am ras, am glumit, am vazut-o pe Ana, care si-a tras o vopsea noua la par, mi-am revazut colegii (vai ce dor imi era de ei), am impartit cativa pupici ipocriti pe acolo, chestii din astea, nimic interesant.
S-a facut careul ca in fiecare an, aceleasi trei banci pe care era asezata aceeasi fata de masa rosie. Directoarea a vorbit, un pic cam mult, a accentuat prea mult niste chestii care nu trebuiau spuse, a facut cateva gafe, sa laudat cu realizarile ei, a prezentat clasele si asa mai departe. Au fost si ai mei parinti (damn, nici de data asta nu m-au lasat singura) cu pretextul ca vor sa imi faca poze ca doar a inceput scoala.
In clasa diriga ne-a tinut o prelegere despre ceea ce o sa ne faca daca o sa fim nesimtiti, a mai spus o data fetelor sa aiba grija cu baietii (ca este niste porci, asta e de la mine…o sa citeasca chestia asta si o sa imi zica maine la scoala, dar nu imi fac griji pt. ca stiu ca o sa o amuze:D), au venit doi colegi noi, un tip si o tipa, ia prezentat pe aia, chestii de gen.
Colegii ai mai vechii s-au uitat cam chioras la mine la inceput ( deh, am indraznit sa ii pun pe youtube-da ei habar nu au ce- ala youtube, netu e sinonim cu messengerul pentru multi dintre ei….mwahahahaha), am avut placuta surpriza de a-mi gasi banca si scaunul de anul trecut, si credeti-ma, reintalnirea a fost induiosatoare…:D
Ce nu mi-a placut, in primul rand a inceput scoala…e asta era de la sine inteles…nu mi-a placut ca anul asta am vazut mai multi cocalari decat in anii precedenti, am avut neplacerea de a trece pe langa doi baieti (cred ca erau boboci) cu freze galbene in cap si alura de smecher cu doi de “jm” care discutau in gura mare ceva de genul: “Ba ajungem acasa si o f***m pe Cutarica”, de parca viata lor sexuala ar fi avut vreo importata pentru mine, de parca m-ar fi interesat pe mine sau pe prietenele mele, sau pe oricine trecea pe strada in momentul ala ce fac ei acasa.
Parcul, plin in mare majoritate de elevi (erau si cativa insi si inse de etnie rroma imbracati in costumele lor “nationale”) devenise neincapator, si mi-am simtit spatiul invadat. Am ajuns la concluzia ca nu imi mai place cand e Lehliu plin ochi de kinderi de toate varstele, imi place asa cum e el vara, cand sunt grupulete-grupulete asezate in jurul veunei banci, unii mai stau si pe jos, altii pe sus, se rade, se vorbeste si mai ales e vacanta si e intuneric.
Vacanta asta a fost frumoasa, m-am distrat, am umblat mai mult in gasca, am cautat intalniri de gradul 3, nu am gasit decat praf , au ramas multe amintiri frumoase, au ramas poze si speranta ca o sa fie la fel si la anul.
Acum vine ziua mea, mai e putin, si imi pare bine ca inca mai sunt la varsta la care imi permit sa ma bucur ca mai imbatrnesc cu un an, ca am o gasca de prieteni super de treaba, un boyfriend si mai si…iar scoala…atata timp cat sunt la liceu e distractie, cel putin asa imi spun toti cei care au terminat, si asa e….sendwich si cafea din pauza mare, am revenit…sa sune clopotelul, nu?:P

Ce daca vantul bate si rascoleste in toate partile? Ce daca in aer zboara pungi de plastic si praf amestecat cu vise sfaramate in bucati ? Eu incerc sa vad ceva, sa vad ce se acunde dincolo de esarfele spanzurate de o bolta imaginara, zbatandu-se ca niste fantome colorate, sa vad daca mai pot sa cant, sa vad daca soarele va mai rasari cum o facea inainte. Incerc sa gasesc pietrele neuniforme, neslefuite dupa acelasi tipar monocrom. Vreau sa stiu daca mai exista vreo dugheana imbacsita de fum de tigara unde inca se mai canta jazz, vreau sa vad daca oamenii mai stiu sa fie ei, daca mai inteleg notele scoase de un pian si un saxofon si de ce nu sunt egale. Si de ce sunt comfuze si oarbe, si de ce in dugheana aia parasita cineva inca mai stie sa traisca altfel decat dupa tipare.
Nu mai vreau tipare, nu mai vreau copii nereusite. Vreau sa ma dezbrac de hainele mele croite la fel, vreau sa port doar note si scrum de tigara stins cu gin tonic. Vreau sa scriu intr-una despre ceva nemaiauzit, nemaivazut, nemaisimtit.
Acum traiesc propriul cosmar al neputintei si al ignorantei. Ce e normal intr-o lume anormala? Ce e anormal intr-o lume reala? Raspunsul? Doar intrebari retorice aruncate in vant fara nici o noima. La naiba, acum fac pleonasme aiurea, totul e un haos de nedescris si perfectiunea sa dus pe apa sambetei. Da, poate ca lumea e mai buna cand nu e croita la fel. Poate ca e mai multa distractie cand nu toti oamenii sunt la fel. La naiba, renunta la “poate”! “Poate” e o notiune incerta, unde e certitudinea? Uneori avem nevoie de certitudini, ele fac incertitudinile mai savuroase.
Muzica e incerta, gusturile sunt incerte, viata mea e incerta. Da, poate ca in curand o sa ma prabusesc in negura singuratatii, poate ca o sa ajung o ratata ca in visul meu esuat pe o insula necunoscuta, netrecuta pe harta. Mai e ceva de descoperit pe lumea asta? Mai e ceva ce nu se stie?
Ma simt ca intr-o melodie a celor de la Cranberries, ma simt plutind, aberand, ma simt un haos total.
Aberez, a nustiu cat-a oara, poate sunt doar o aberatie a firii, ca orice alt om de pe pamnat , sunt doar o intamplare. Nu pot sa cred ce mi se intampla, plutesc…plutesc, e haos iar, imi place haosul…sau nu? Haosul e incertitudine, nu stii ce se va intampla in momentul urmator. Da, cu siguranta e o lume nebuna, eu inebunesc pe masura ce scriu, la sfarsit o sa fiu o nebuna legata in camasa de forta. La naiba, nu o sa mai pot scrie, asta ma scoate din sartite, continui cu scrisul; doar ca sa ma pot tine in viata. Nu ma mai pot controla….haos si incertitudine, aberez …e aiurea totul, nu mai vreau, nu mai pot am obosit.
Gata cu totul, gata, am farmitat esarfele colorate, le-am taiat si mi-am facut ciorapi de matase din ele, si funde, si panglici, si am cuw
sut pe ele cuvinte care au durut si acum nu mai dor. Vor fi cuvinte, vor fi propozitii, vor fi secrete si fraze, vor fi de toate.
Cuvantul sta la baza propozitiei. Totul incepe cu un cuvant. Si se termina tot cu un cuvant….
Cuvant

Deci incepe scoala, deci inevitabilul se va produce in mai putin de 6 zile. Azi, posesoarea blogului aici de fata a fost la Capitala, iar. A fost cu scopul precis de a-si achizitiona uniforma, caci, pentru ca si deoarece aia de la scoala o impun de anul asta. THIS MEANS WAR!!!
Deci vine mama la mine de dimineata, cica sa ma trezesc ca mergem la Bucuresti sa cautam de imbracat ca se spumeste directoarea daca pasesti in incinta liceului fara CACATUL ALA DE UNIFORMA!!!! Deci ma trezesc, ma spal pe dinti si pe ochi la foc automat (ma mai vede si Ovidiu in pijamale si proaspat trezita din somn cu figura aia “fericita” desenata pe fata cu creta) si ne imbarcam in masina cu tanti Nadia si Ovi (si asta cu acelasi pas ca si mine). Faza funny e ca eu ieri m-am culcat si habar nu aveam ca azi plec sa imi iau de imbracat, de fapt, eram foarte relaxata in ceea ce priveste uniforma mea, aveam blugi negri, vedeam eu de unde faceam rost de o camasa si cu sacoul…duude, mai poate astepta, si mama gandea la fel, dar ceva a facut-o sa se razgandeasca azi. Asa ca, odata ajunsi in Bucuresti (nu va spun ca am fost in Bucur Obor ca fac reclama) o luam la cautat sacouri pentru copii (astia eram eu si Ovi). Ovi si-a luat costum, dar trecem peste asta, oricum neinteresant, va spun decat ca arata funny in costum asortat cu un tricou cu drogat imprimat pe el si pumpsi negri cu sireturi rosii in picioare. Deci scapam de Ovi (yee, oricum nu era important:D) si hai sa cautam si pentru moa. Mi-am luat si eu sacou (da, o sa ma primeasca la liceu, sa ma cultiv…morcovi, ceapa, cartofi, nu mai stiu ce mare ganditor a zis asta), fusta si camasa +(plus) pantofi. Negre toate ca ma duc la scoala, nu la discoteca;)). Acum sincer va spun imi place ce mi-am luat pentru scoala (desi sunt cam incomode), arata bine, dau bine, fac impresie buna…si cum prima impresie conteaza…
In rest ce sa zic, in Bucuresti, aglomeratie, multi oameni, multe fete etc. In momente ca cele de azi din Bucuresti, cand erau cozile alea de masini imi pare bine ca traiesc in Lehliu si nu in Bucuresti. E adevarat, momentele alea sunt rare, e bine ca am o consolare, in doi ani o sa ma mut in “marele” Bucuresti si o sa am parte de aglomeratie in fiecare zi (atunci o sa fiu nemultumita de capitala si o sa vreau inapoi in Lehliu;)))