Reverie

 Indoiala mi se stecurase in suflet ca un sarpe veninos, la dracu, nu mai stiam pe unde sa scot camasa si ma fastaceam si ma balbaiam ca un copil prins cand face ceva nepermis. Deci am continuat sa imi vad de treaba mea, desi eram incurcata ca naiba, desi mi se pusesera niste intrebari si baiguisem niste raspunsuri stupide, am regretat insa fiecare cuvintel scos de dimineata si  pana acum. Ii simteam privirea nedumerita fixandu-ma, ii auzeam respiratia intretaiata si frustrarea de a ma vedea fara nici o alta reactie. Probabil ca sunt un om ingrozitor de enervant in momente ca acestea, cand ma gandesc unde va ajunge aceasta evitare voita a iesirii din situatia penibila in care ma pot afla.

Si ma aflam sub oprobiul propriei fiinte, gandurile si faptele mi se impleteau fara sa vreau, si nu eram in stare sa disimulez in toatalitate lipsa de interes. Acum priveam pe geam, mai incolo imi pileam o unghie, apoi ma jucam cu o suvita din propriul par. El continua sa ma priveasca nedumerit incepad sa se enerveze pe masura ce eu incercam sa imi revin din socul initial. Sa-l ia dracu de soc, s-o ia dracu de lume si de tot ceea ce se presupune ca fac rau… Privirea lui ma arde din ce in ce mai tare, si cand incearca sa deschida gura sa zica ceva, i-o inchid repede cu un sarut  apasat, apoi imi doresc sa il plesnesc, dupa care ma calmez si imi incep pleadoria de aparare. Ma priveste uimit, probabil se gandeste cum de am tupeul acesta fantastic, de a-i inchide gura si de a ma si apara. Stiu bine insa ca orice gresala lasa in urma ei o amintire. Era deci vina mea, era si vina lui, era vina amandorora. Eu eram  plina de indoieli, atat in privinta veridicitatii celor auzite despre el, cat si a faptelor mele de care nu ma simteam mandra. Se dadea o lupta ideologica intre “mine” si “mine”, iar celui de-al doi-lea “mine” se adauga si EL, deci eram doi contra unul, desi in fiinta mea duala se aflau mai multe personalitati. Gandul asta imi trece fulgerator prin minte si incep sa rad isteric.Carevasazica, sunt oarecum nebuna, caci altfel nu ma pot numi.

Dupa ce imi termin de turuit betia de cuvinte, din care nici eu, nici el nu am inteles nimic, ma prabusesc pe un scaun si continui sa rad ca o fiinta aflata in mijlocul unei crize puternice de personalitate; ca din departare Andries canta ca e ca o scrisoare fara plic; are dreptate vocea fara trup ce razbate de undeva din boxele mele dotate cu subwoofer, asa ma simt si eu, desi am mai multe “EU” care sa imi tina de urat in momentele mele de opresiune personala. DA, in momentele acelea chiar am nevoie de ceva sustinere morala, si cum e imaginatia mea, pot sa imi creez orice personaj care sa actioneze ca un balsam suferintelor mele sufletesti si demonilor care vin sa isi ia birul de fiecare data cand fac cate-o boacana.

Dar sa revenim la situatia mea absurda, sa revenim la EL si EA, ce suntem NOI DOI si la intrebarile existentiale legate de posibilele noastre tradari unul fata de altul. Carevasazica, eu l-am tradat pe el, si el la randul sau a facut acelasi lucru, dar unul dintre noi a tradat cu trupul, celalalt cu sufletul, si acum ne chinuim sa aflam care a gresit mai mult. Oare satisfacerea unor nevoi trupesti, atata timp cat gandul iti e la persoana iubita este condamnabila? Oare situatia in care te afli te poate scuza in vreun fel? Sau situatia in care te afli este fara scapare, caci daruindu-ti trupul altei persoane decat celeia de drept este un pacat cel putin analizat din punct de vedere igienic. Sau fapta de a-ti trada jumatatea prin prisma sufletului e cu atat mai abominabila cu cat continui sa minti acea persoana cu zambetul pe buze, desi sentimentele tale s-au schimbat de mult timp. Oare aceasta atitudine te injoseste? Te inalta? Din orice unghi ai privi situatia e fara scapare. Situatia nu poate avea alt deznodamant decat unul tragic, si tragismul sta tocmai in paroxismul acestei povesti cu inceput situat intr-un timp trecut nedefinit si terminat undeva in viitorul apropiat.

Am inceput prin a vorbi despre situatia asta la persoana I si asa am sa o termin, desi mai devreme dadusem in generalizare. Nu o sa va spun modalitatea prin care a tradat fiecare dintre noi, o sa va dau insa doua situatii diferite, singurele care se pot da cu aceste date ale porblemei ingrozitor de amoroase si ingrozitor de matematice. Si pentru ca matemamtica nu e tocmai punctul meu forte, problema va ramane nerezolvata, caci, paradoxal, este una imaginata. Dar sa revenim la indoielile mele, vom spune ca in prima situatie, eu, femeia, l-am tradat pe el, barbatul, din punct de vedere sentimental, iar el pe mine trupeste. Amandoi am gresit, cu siguranta, el lasat dus de pasiune, eu, asteptand ca el sa isi consume poftele trupesti in patul altei femei. Poate ca la un moment dat am si suferit. Dar acest fapt nu imi scuza pacatul meu, nu, si din punctul meu de vedere, el a gresit mai putin decat mine, desi a copulat cu o alta femeie, desi umorile lui s-au amestecat cu ale alteia pe un cearsaf strain. Dar am patruns prea mult in intimitatea cuplului intocmit ad-hoc, cuplu care, desi nu imi place sa mi-o recunosc e format din EL si O ALTA EA. E dureros, dar nici eu nu sunt mai putin vinovata, caci am acceptat sentimente noi in cordul central, si mi-a pulsat mai tare decat ar fi fost de cuviinta, am rosit mai mult si am fluturat din gene mai des in privinta unui alt ins de sex opus mie.  In situatia asta nu stiu care ar fi cel ce sufera mai tare, dar, la drept vorbind, este o drama pe care amandoi subiectii cuplului o traiesc in timp real. Deci ma intreb acum, dupa ce m-am indepartat din fata lui, cine este mai vinovat de intreaga tradare? Sau devine nul din pricina tradarii reciproce?

Nu de putine ori am auzit de cupluri care se insala reciproc, cu buna stiinta a tuturor partilor implicate, si din diferite motive, cuplul acela continua sa triasca, sa duca o viata sociala intensa  si chiar sa se inteleaga bine. Mereu mi s-a parut situatia asta absurda, dar pusa in fata unei asemenea situatii…nu m-am gandit niciodata pana in momentul acesta, si,desi situatia data este imaginara, mi se pare ingrozitor de urata perspectiva unei astfel de relatii. Sa revenim insa la cel de-al doi-lea caz, atunci cand EU, femeia, il insel pe EL, barbatul, cu trupul iar EL ma insala pe mine cu sufletul. E dureroasa, o spun clar, aceasta situatie, clar, mai ales ca barbatii se simt ingrozitor de raniti in orgoliu cand o femeie ii insala. Da, imi puteti spune ca sunt prejudecati, ca fac generalizari aiurea, dar numai pentru o clipa, TU barbatul ce te simti lezat de aceasta generalizare a mea, iti vei imagina ca iubita sau sotia sau mai stiu eu ce alta femeie din viata ta, indiferent de rangul sau hramul sau, se va simti profund lezat, fie si numai la gandul acesta. Gandul socheaza si umileste in acelasi timp, pentru tine, ca barbat, placandu-ti sa iti stii “femeia” numai a ta, instinct de conservare, simt al proprietatii acut, sa iti imaginezi pe ea, imbracata de mangaierile altului EL, altul decat tine, primindu-i saruturile si ascultandu-i vorbele de amor soptite sacadat.  Cu toate acestea, dragul meu EL, nici tu nu esti mai prejos, caci o iubire, fie si ea inchipuita numai in mintea ta, nu te scuza, dar nici nu te acuza pe deplin, ai stiut totusi sa iti pastrezi integritatea ca individ, nu te-ai lasat cuprins nici de pasiune, nici de disperare. Deci acest lucru nu face din tine o victima a adulterului savarsit de partenera ta de viata, dar nici un invingator.

La dracului cu ele de teorii, indiferent de tradare,tind sa cred ca EA, proiectia EU-lui meu, sunt cea care a savarsit o fapta imorala, EA, eu sunt cea care a gresit mai mult decat EL, cu toate acestea, cred eu, dupa un asfel de adulter, cel ce insala cu sufletul, are un motiv in plus sa iasa din relatia in care este prins si sa se indrepte catre alta noua. Si alte certuri, alte probleme, alte tradari, de ordin moral, imoral, ideologic. Confuzii si iubire…oare?
Incerc sa las in urma tradarea noastra reciproca, poate ca il iubesc, poate ca ma iubeste, poate nu l-am tradat din nici un punct de vedere, si poate ca si el a facut la fel. Poate ca sinceritatea e pe primul plan, indiferent de tradare, fie ca e una neimportanta sau una grava, fie ca vrei sa nu, viata merge inainte, cu sau fara ceea ce este sau ar putea fii marea iubire a vietii tale. Eva a muscat prima din mar, si Adam a urmat-o…..Eva l-ar fi putut insela pe Adam cu nemernicul ala de sarpe….cu sarpel verde al geloziei…

 Nam mai scris de mult la persoana a3-a, si daca am scris, am scris ceva ce nu mi-a placut. De fapt, de la un timp nu mai imi place nimic din ceea ce scriu, simt ca ma plafonez pe zi ce trece, ma frustrez din cauza asta, pentru ca am oarece asteptatari de la mine. Unde voi ajunge in conditiile astea? Parca degetele mi-au amortit si refuza sa scrie, parca neuronii mei au fost cu totii sedati si nu mai sunt in stare de functiune.

De precizat ca dupa un an de zile in car am scris ca nebuna, si mi-a placut ceea ce scriu, nu mai imi place, imi urasc uneori povestioarele, de ce naiba nu mai iese ce iesea inainte? Poate ca e doar o perioada, poate e doarastenia de primavara, poate mi-am pierdut inspiratia, sau mi-a disparut muza creatiei….cine mai stie….

Sunt trista, si zdrangan chitara de vreo doua zile intr-una. Nu stiu ce m-a apuca, probabil ca ma lasa o pasiune si ma ia alta. O prefer pe prima, caci in cea de-a2a nu excelez. Ni ci in prima nu stiu cat excelez, dar scrisul ma ajuta sa ma dtasez de lume, sa uit de tot, sa fiu eu si sa vars tot veninul ce il tin in mine. Veninul care nu face altceva decat sa provoace infectii, infectii care duc la moarte. Sunt infectata acum, de virusul pierderii inspiratiei, lucru dureros pentru mine, trebuie sa recunosc, e dureros sa iti urasti lucrarile. Inseamna ca nu mai sunt in stare sa scriu, sa insir replici curate, coerente pe o foaie albna de hartie. Ma gandeam eu ca asa o sa se intample. Porbavil e din cauza ca am schimbat locatia blogului, poate ca ablog-ul imi dadea o forta inspirationala nemaintalnita, si acum nu mai sunt in stare sa regasesc acea putere launtrica, sa trezesc monstrl sacru al scrierii. Imi place sa cred ca este numai adormit, acest monstru intrupat in varful unei penite de stilou, si ca il voi putea trezii in orice moment, dand drumul unei frenezii scriitoricesti. Dar, la naiba, imi urasc lucrarile actuale, si voi trebuie sa fi remarcat lucrul asta, cat de slabe sunt in ultimul timp, aproape ca mi-e rusine, nu mai transmit ceea ce transmiteam candva, sau cel putin asa aveam senzatia…

La naiba, cata trufie razbate din scrierea asta, mi-e sirusine cu mine in momentul asta. Poate ar trebui sa incetez cu scrisul, macar o perioada, si daca nu revine pasiunea, imi bag picioarele si ma oricentez catre altceva. Sunt intr-un moment dificil, ma scuzati, sufar…..

 Te priveste cu ura de sub claia de par negru, are pe figura frumoasa sapate urmele lacrimilor si frustrarea, frustrarea de a nu avea ceea ce isi doreste, de a fi singura impotriva curentului, in mintea ei, tu esti un om fericit, ai ceea ce ea nu a indraznit macar sa viseze.

Se chinuie insa sa socheze, prin fapte, prin haine si prin atitudine, ei nu ii pasa de nimeni si de nimic, ea te uraste si pentru faptul ca ti-ai luat pixuri noi de la buticul din colt, te uraste pur si simplu, pentru ca nu a invatat alt sentiment in afara de acesta. Nu stie, nu  are cum sa stie diferenta dintre bine si rau, ei ii e totuna.

Merge indiferenta, cu ochii mari, frumosi, stralucind de tristete si cersind afectiune, isi infige mainle adanc in buzunare si isi blesteama soarta, parintii, prietenii si toate lucrurile respingatoare din viata ei. Cu toate astea e inca  un copil, unul maturizat prea devreme. Se inchide in crusta ei si nu vrea sa mai iasa acolo. Daca te apropii prea mult de ea, te zgarie si fuge, nu care cumva sa patrunzi prea mult in profunzimea fiintei ei.

E un om fragil, frumos pe dinafara, frapeaza prin cap, figura, mers, epateaza mai bine zis, pentru ca hainele ei au o personalitate aparte, ca si cea care le poarta, au o tristete ce se revolta, cum si ea se revolta prin fiecare por al fiintei ei, asa si tesatura tipa si striga deasupra pielii ei albe. E o fiinta ciudata, copila asta adulta. E cinica, rea, jigneste si sfideaza in acelasi timp, refuza sa asculte sfaturi si face exact invers, intra in buclucuri, incearca sa se sinucida, isi agaureste pielea si si-o coloreaza…

Nebunie, razvratire, copilarie furata, dorinte ascunse…..pana unde o sa se ajunga?!?

 Am realizat ca vad orasul cu ochi diferiti fata de ceilalti, pentru ca pot sa privesc dincolo de aglomeratie, de praf si de poluare. Pentru ca de fiecare data cand scap in el de una singura, am si mai mult certitudinea de pitorescul din el. Pentru mine nu e orasul nemultumitilor, nici al traficului aglomerat, ci al cantecelor lui Alifantis si ale celor de la Pasarea Colibri, le vad cu ocii lor, le vad frumoase si senine, caldute, intr-un amurg de vara. Si il privesc cu ochii romantici si nestiutori ai provincilalului speriat de labirintul in care viata il va arunca intr-o buna zi.

Am fost fericita la un moment dat ca m-am plimbat singura pe strazile lui, si am avut senzatia libertatii,pentru ca am traversat o sosea de una singura si am privit uimita in vitrinele colorate ale magazinelor, pentru ca eram cu una din cele mai bune prietene alea mele si ne bucuram de falsa libertate si mai ales de realizarea exceptionala de a fi acolo, de capul nostru, doar noi doua si orasul, si zumzetul acela placut. Pentru ca noua ne place, si nu suntem nici scarbite, nici plictisite, pentru ca pentru noi e ceva nou, si lucrul asta nu inseamna ca suntem niste traranci proaste care iau pentru prima oara contactul cu civilizatia, ci doar niste fetite supra-protejate de parinti.

L-am vazut in toata splendoarea centrului, in toate luminile si adierile placute de vant, cu tot zumzetul masinilor, cu cladirile pestrite si impunatoare, si l-am iubit, asa cum era in seara aceea placuta, pentru ca arata ca in visele mele, mare, frumos, plin de locuri interesante. Am iubit oamenii ce stateau la taclale in cafenele si pe cei care treceau grabiti pe langa mine, si pe fufa imbracata de mall cu ochelari de soare am iubit-o, desi tocmai cand trecea ea, ii marturiseam Danei, a nu stiu cat-a oara ca se vede provincia din noi, iar ea ne-a privit cu superioritate. Si nu mi-a pasat, am trecut mai departe zambitoare, am lasat vantul sa imi ciufuleasca parul, m-am asezat pe o bordura si am inceput sa rad, asa, degeaba, pentru falsa mea impresie de libertate intr-un oras captiv….

Povestea deja de o ora intreaga, la fel de inflacarat ca in momentul in care isi incepuse istorioara, si cei din jur il ascultau himpnotizati, fara sa miste un muschi pe fetele lor consternate, scotand din cand in cand cate o exclamatie de uimire. Acest pusti, avea acel “je ne sais qui” pe care foarte putini oameni il poseda in zilele noastre. Nu era nici cel mai frumos, nici cel mai inalt sau destept baiat din gasca, dar avea ceva care captiva. Acel ceva necunoscut, cel de-al saselea simt sau cum vreti voi sa ii spuneti, se manifesta exact in momentul in care era necesar, stia copiul asta ce sa zica, cand sa zica, si mai ales, cum sa faca sa fie mereu in centrul atentiei.

Gandea totul ca pe un joc de Monopoly ce trebuia castigat, fara drept de apel, de catre el. Purta un razboi cu sinele si cu lumea intreaga, intelegea razboiul asta ca pe o bucatica diin viata lui si se folosea de orice mijloc pentru ca lupta lui sa fie cat mai perfect mascata. Un copil dulce si interesant, la prima vedere, dar nu are cum sa te lase sa patrunzi prea mult in interiorul lui. Perfid copil, nu alta, isi cunoaste interesele, stie de und pleaca si unde vrea sa ajunga; tocmai aceste critrii te fac sa te intrebi de unde atata inteligenta diabolica la un copil de numai 10 ani. Deja ii poti prevedea viitorul, ca adolescent, se va juca cu fetele cum se joaca pisicile cu soriceii, isi va umili adversarii, se va angaja in lupte absurde si le va castiga. Indisciplinat, copilul ce povesteste acum ce facea pe vremea cand colinda craterele lunii, cum sa isi puna profesorii in dificultate. Si il privesti inmarmurit, inspaimantat chiar, ajungi sa iti doresti ca un caracter atat de puternic conturat inca din frageda pruncie, sa stea departe de copilul tau. Dar vai, e deja prea tarziu, caci tu insusi esti pierdut printre vorbele piciului, stie sa te bareze si sa te faca sa te simti mic si neinsemnat.

Copilul minune insa crestea in fiecare zi, si invata mai multe, fascina din ce in ce mai mult, pana la frustrare, caci, ingrozitoare este forta unui asemenea caracter in preajma altora mai firave, in formare. Un copil prea destept nu poate face altceva decat sa puna in umbra pe ceilalti copii, normai, le-as zice, un copil prea destept va naste cu siguranta manie in inimile celor ce au onoarea, sau oroarea de a-l cunoaste. Copilul destept stie ca e superior celorlali copii, sii ii place pozitia lui privilegiata, celorlalti insa, nu, caci, simtindu-se pusi in  umbra, orgoliul ranit, se va transforma in frustrari si chiar traume ce ii vor urmari toata viata… De asta imi plac mie copii normali…

Probabil va intrebati ce-i cu mine, de ce nu mai scriu, unde m-am ascuns. Pai nu m-am ascuns nicaieri, dar mi-e o lene de nu va vad sa scriu, lene din aia apocaliptica, drept urmare, iau o pauza, sa imi oxigenez un pic creierul.

Leapsa o sa o rezolv zilele astea, sper, daca merge, daca exista bunatate divina, daca sortile vor fi de partea mea, daca nu, o sa inteleaga gramo cum e cu astia mai putin specializati in ale tehnicii:D In alta ordine de idei, sunt in vacanta de blog, imi imaginez ca stau la soare cu un coktail in mana si ascult valurile. Doar imi imaginez, pentru ca in realitate, imi tocesc coatele pe bancile scolii… Numai de bine, ne mai….citim;)

Bonus:

 Scumpa mea bucata de hartie ingalbenita de timp. Vreau sa stii….e atat de greu…Vreau sa stii, ei bine, vreau sa stii ca te iubesc, pentru ca, in ciuda singuratatii mele din ultimul timp, tu imi esti unicul sprijin. Doar tu stii sa ma suporti, prin cele cateva cuvinte mazgalite cu cerneala ce se afla pe tine. Poate parea ciudat acum, dar sa stii ca te pretuiesc foarte mult,  caci fara amintirile ce zac intinse pe tine, viata mi-ar fi mult mai trista, si as trai-o cu impresia gresita.

Vreau sa multumesc cernelii furate din calimara, si penitei care te-a mangaiat candva, si mai ales mainii care a manuit penitei, vreau sa multumesc pentru amintire, pentru fericirea de a stii ca un lucru atat de frumos poate sa supravietuiasca chiar mortii. Si tu, hartia mea iubita, esti dovada incontestabila a acestei miaculoase supravietuiri, si iti multumesc pentru ca, desi patata de lacrimi, mootolita de maini si uzata de vreme, continui sa traiesti, sa pastrezi in tine  cateva cuvinte scrise de un om c a fost odata viu.

Dragul meu soldat, te-am rugat de atatea orisa ai grija de viata ta, te-am rugat de atatea ori sa te ascunzi, sa fii las daca va fi nevoie, sa supravietuiesti si sa te intorci acasa teafar. Dragul meu soldat, am tot sperat ca vei aparea din clipa in clipa in pragul usii mele si vei fi la fel ca in ziua in care te-am vazut ultima oara, tanar, teafar si frumos. In urma n-ai lasat decat bucatica asta de hartie care ma ajuta sa supravietuiesc fiecarei zi pe care realitatea cruda mi-o arunca in fata. Bucatica asta de hartie ma ajuta sa sper, inca din ziua aceea fatidica, sa sper ca intr-o alta dimensiune ne vom reintalni si va fi totul cum a fost inainte sa pleci. As fi vrut atunci sa opresc razboiul, sa ucid pe cei care l-au hotarat, sa fie pace din nou in lume. Nu puteam intelege asemenea lucru, cum oare pot oamenii sa se lupte intre ei fara ca macar sa se cunoasca. Poate ca daca ar sta de vorba  s-ar intelege chiar bine, poate ca daca s-ar gandi o secunda, ar renunta la orgolii pentru binele oamenilor. Nu are rost sa moara atatia oameni, pentru nimic, nici macar pentru patrie. Patriotismul nu exista, nici curajul, decat inconstienta unora si inteligenta altora de a-i manipula pe primii.

Copilarii furate, vise spulberate, copii ramasi orfani, suflete distruse. Pntru ce, oare? Pentru o viata mai buna? Poate exista o viata mai buna in conditiile in care au murit atatia oameni? Poate cineva sa isi revina vreodata dupa ce a trait un asemenea cosmar?

Razboiul este o lupta a unor oameni care se cunosc, dusa de altii care nu se cunosc. Lumea se mobilizeaza, e cevea normal, dar daca lumea s-ar mobiliza pentru pace? Daca nu ar mai exista atata ura si dorinta de mai mult? Poate ca in momentul acela am reusi sa ajungem cu totii in Rai si ar veni pentru a2a oara Hristos pe pamant. Dar clipa aceea e departe.

Departe de povestea romantata a unei femei ce si-a pierdut iubitul in razboi, departe de visele sfasiate, nu sfarame, sfsiate cu slabaticie de catre forte necunoscute, razboiul este doar o pierdere de timp, si de resurse, si de vieti oamenesti. Traume, lacrimi varsate pana la secare, umilinta si disperare.  Intr-un fel, purtam cu totii propriul razboi, in fiecare zi, de-a lungul vietii. Puratam razboi cu noi, cu ceilalti, cu lumea intreaga daca e nevoie. Dar razboiul nostru raneste infinit mai putin decat razboiaele ce s-au purtat pana acum si ce se vor mai purta, poate, pana la sfarsitul Lumii.

E o femeie interesanta, ea, la cei 80 de ani ai sai. A supravietuit razboiului,  a trecut prin multe, a iubit si si-a pierdut iubitul in acest razboi absurd purtat de niste oameni ce sunt acum morti.  In ochii ei se vede tristetea, dar si impacarea cu sinte, cu lumea, cu faptele la care a fost martora, desi era doar o copila atunci, desi a fost ascunsa in gunoi sa nu fie violata de soldatii aramtei inamice, desi simtea in aer miros de carne fripta si stia ca vine de la casele evreilor incendiate de soldati.  Intr-o zi a cunoscut unul, imi povesteste, acum e batrana, draga de ea, e batrana dar tot frumoasa, cu parul alb in intregime, cu fata toata facuta cute si cu ochii tristi si inlacrimati. Imi povesteste despre soldatul ala neamt, cel care i-a lasat scris candva pe o hartie, in limba lui, trei cuvinte ce le-a descifrat tarziu, imi povesteste, cu o flacara arzandui in spatele ochilor sai mancati de cataracta, cum treceau intr-o zi trupele de soldati nemti prin satul ei, si ea era data cu ruj rosu. El a venit si a sters-o, i-a dat de inteles ca e mai frumoasa fara, si a invitat-o la o inghetata. De fapt, imi spune rosind de dupa ochelari, mai mult a tras-o cu forta, si ea a mers, isi dorea sa mearga, bineinteles, dar ii erafrica de pedeapsa parintilor. Dar sa dus si a mancat o inghetata de capsuni, facuta de o baba de acolo. Si au ras impreuna, desi intelegea cu greu ce zicea el, o amuza teribil cum dadea disperat din maini. Pana la urma a intrebat-o intr-o franceza stalcita “Comment t’apele tu?, i-a raspuns si ea, la fel de stalcit: “Je m’appele Ana”, “Ana, belle nomme, freuilen”. “Merci..” a zis si ea apoi a fugit, de frica sa nu afle parintii ei. Apoi a urmat o serie de intalniri, a incepu sa isi perfectioneze franceza, sa ii scrie scrisori lungi in limba lui Moliere si au inceput o corespondenta ce a durat cam un an. Apoi nu a mai primit nimic. Pana intr-o zi, cand a sunat la usa postasul, i-a dat un plic. Iauntru era o bucata de hartie mototolita, pe care erau mazgalite 4 cuvinte:”Ich liebe dich, Ana”. Recunoscu scrisul. Inuntru mai era o scrisoare, se pare de la un camarad de razboi, care o anunta de moartea lui.

Am tot stat in cumpana de cand am auzit despre concursul asta, mi-am pus o groaza de intrebari retorice si m-am tot gandit si m-am razgandit. E normal sa ma inscriu singura? Ar trebui sa scriu pe blog despre o competitie atat de controversata? Ar trebui sa imi fac reclama? Cum sa imi fac reclama? Daca imi fac reclama voi fi judecata de ceilalti? Si asa mai departe.

De cand mi-am facut blogul asta mi-am zis ca trebuie sa joc cinstit, si daca ar fi sa ma ridic cumva, sa ma ridic pe propriile forte, fara sa imi fac reclama aiurea, fara sa spamm-ez sau sa trimit mass-uri pe messenger in care sa rog pesroane pe care le cunosc sau nu, sa imi viziteze blogul. Am preferat sa imi pun un status cu adresa blogului meu si cine ar avea chef si ar fi interesat de ceea ce am de zis, sa dea un clik acolo si sa intre. Mi-am castigat cativa cititori, unii dintre ei m-au recomandat prietenilor si tot asa. Insa de un an de zile (de cand am blogul) sunt citita in medie de 30-35 de persoane pe zi, vizitatori unici. Nu stiu daca e bine sau rau, ma bucur totusi ca sunt citita, dar , cum e si normal, imi doresc sa se auda mai departe vocea mea, daca intelegeti, si ma gandesc ca daca o sa iau macar un loc 5 la roBlogfest, poate cine stie, se mai aude de mine, desi ma indoiesc, pentru ca sunt mica si restul sunt mari, si cum e normal, pestii mai mari ii mananca pe cei mici. Pe mine nu ma tine sa imi fac campanie agresiva, in primul rand ma impiedica bunul simt, nu vreau sa creada nimeni ca imi fac reclama pe spinarea lui sau chestii de genul asta. Mi-au mai facut reclama cativa prieteni buni care ma citesc, la fel prin intermediul statusului.

Am hotarat sa ma inscriu singura la bogfestul de anul asta, in speranta ca o sa mai castig cel putin un cititor, si daca vreti si va place ceea ce scriu, puteti sa mergeti acolo sa ma votati. Asta este singurul post in legatura cu subiectul competitiei dintre bloggeri. Cine vrea sa ma citeasca, ii multumesc din suflet, cine vrea sa ma voteze, de asemenea.

O sa va dau si link-urile unde sa intrati, pentru ca ma gandesc ca asa este normal. deci:

-in primul rand ca sa ma votati, va trebuie cont, au ales optiunea asta deoarece anul trecut sa cam trisat

-intrati pe www.roblogfest.ro

-faceti cont

-ma gasiti nominalizata la sectiunile Cel mai bun blog personal, Cel mai bun blog nou (aparut in 2007), si Cel mai bine scris blog.

So, daca vreti, stiti ce aveti de facut si va multumesc inca o data daca pierdeti 5 minute cu chestia asta.

Am primit de la Gramo leapsa cu povestile, dar nu am aut timp sa o aduc la indeplinire, promit insa ca pana maine cel tarziu povestea o sa fie inregistrata si postata pe blog

 Imi plac oamenii, imi plac la nebunie, mai ales sa ii studiez in habitatul lor natural., pentru ca, la urma urmei, oamenii sunt si ei niste animalute mici si simpatice care isi duc viata linititi pe o planeta care, candva era verde. Acum nu mai e asa, si tind sa cred ca poluarea este vinovata de unele deviatii de comportament ale semenilor nostrii bipezi. O sa va vorbesc astazi despre acel tip de om care iubeste in special verbul “a minti”, ii place sa fabuleze, ii plac fabulele si atunci cand se plictiseste de cele scrise de altii, incepe sa le inventeze singur. Niste fabule mult mai elaborate si gandite in asa fel incat sa te prinzi imediat de semnificatia lor, sa iti dai seama imediat cand individul respectiv fabuleaza ca naiba. Si ce imi place cel mai mult la oamenii astia e chiar faptul ca nu recunosc. Le suna telefonul la ureche si ei iti spun ca tocmai ii inchisese interlocutorul, chiar daca in “conversatia” pe care o purta nu parea de loc ca vrea sa termine, iti povestesc cine stie ce povesti de dragoste pe care le traieste in prezent, si chiar daca tu recunosti scenariul de la ultima telnovele de pe Acasa Tv, si ii spui chestia asta in fata, personajul nostru o tine sus si tare. Ba mai mult, se si supara daca nu il crezi, sau nu o crezi, pentru ca virusul nu tine cont de sex si nici de varsta.

Imi plac copilasii cand spun cate-o minciuna nevinovata, cand le spui “Copile, tu ai facut aia”, si desi l-ai prins in flagrant delict tot zice ca nu a fost el. Dar de la o anumita varsta incolo, nu mai e de joaca, nu iti mai iarta nimeni nici o minciunica nevinovata, cu atat mai mult cat e una total aiurea. De ce naiba ai spune lumii intregi ca stii sa canti la pian cu coada, cand tu nu ai vazut in viata ta asa ceva. Crezi ca impresionezi pe cineva?     Vorba englezului, bullshet.  De ce te=ai lauda cu cele n-spe mii de carti citite cand tu nu ai lecturat in toata viata ta decat o carte de colorat pe care ai furat-o de la o verisoara mai mica.

Siti ce imi place cel mai mult la personajele astea? Faptul ca ele chiar cred ceea ce spun, ba mai mult, chiar sunt convinse ca ne prostesc in fata, si daca incercam sa le contrazicem, suntem invidiosi.

Frumoasa specie de oameni, si ce e mai trist, fenomenul se extinde,  pentru ca turma trebuie urmata….