Reverie

 Ma tot chinui de cava vreme sa scot ceva interesant din obiectul rotund care-l port cu mandrie pe umeri, adica din cap, in cazul in care nu v-ati prins.  In momentul asta nu stiu ce simt, poate decat somn, cu toate ca mi-am petrecut intreaga zi in casa. Cu toate aceste simt nevoia sa dorm, sa stau intinsa in pat, cu lumina stinsa si cu ochii inchisi. Nu pot insa sa ma urnesc de pe scaun, nu pot sa imi explic de ce aceasta stare de molesala a pus stapanire pe mine. Afara e prea frig, in casa mult prea cald, nimic nu ma multumestie in momentul de fata, si poate ca asta e explicatia pentru starea in care ma aflu. Poate ca explicatia sa si in faptul ca sunt racita, ca respir pe o singura nara, cealalta fiind infundata…trist, intr-adevar. Trebuie sa recunosc totusi ca mi-a placut sa stau acasa in aceste minunate doua zile, si pot sa spun chiar ca imi pare rau ca s-au terminay, la urma urmei, asemenea delctare,mairar. Sa stai doua zile in casa, fara sa misti un deget, sa citesti si sa faci bratari (ca ce sa-i faci, te plictisesti de una, faci alta), si bineninteles, domit cat cuprinde, uitat la tembelizor si mancat, mai ceva ca un  bebelus rasfatat.

La asta se rezuma deci ultimele doua zile din viata mea cea “palpitanta”,  nimic nou sub soare, doar dorinta acuta, nascuta pe la jumatatea acestei zi, de a iesi afara si a lua o gura de aer, de a respira in afara camerei mele.

Simt nevoia sa ma enerveze cineva atat de tare incat sa il pot parodia aici. Nu mai am pe cine parodia, nu mai ma enerveaza nimeni, toata lumea se poarta ireprosabil si eu ma port la fel, pur si simplu, toata lumea e prea draguta, toata lumea are simtul penibilului. Bine, nu chiar toata lumea daca stau sa ma gandesc, sunt eu prea plictisita ca sa mai iau pe cineva in seama, sunt mult prea plictisita sa rad de balivernele pe care le aud la TV  cand mananc in bucatarie cu ai mei , sunt ingrozita de titlurile ziareloir de mare tiraj care imi prezinta cate-o duduie  dezbracata. Unde dracu se ajunge? De ce cumpara toata lumea ziare de scandal? Am ajuns sa ma cert cu grand’pa sa nu mai cumpere Click sau Libertatea, si tot nu ma inteleg cu ea. La scoala, in pauza sau chiar in timpul orei, colegii mei rasfoiesc aceleasi tampenii, la dracu, mai exista si ziare fara femei dezbracate in Romania.  M-am saturat de aceleasi stiri tampite,de aceiasi oameni inebuniti dupa barfe, chiar pana aici sa se ajunga?

Am deviat de la subiect, nu stiu ce mi-a venit….ideea e ca a venit pur si simplu, pentru ca sunt plictisita,si pentru ca nu am despre ce sa scriu, sau poate ca am dar nu imi arde, nici eu nu stiu prea bine. Sa zicea ca asta nu e un post extraordinar, dar mi-am dat silinta, fiti intelegatori, aveti de-a face cu un om racit…..

Azi simt nevoia unei aberatii de proportii cosmice. Simt nevoia, pur si simplu, fara drept de apel, sa imi insir cateva ganduri haotice aici, pe coltul meu de hartie virtuala. In priml rand, fac bratari innodate, deci cine vrea, poate sa lase comment aici si eu ii dau add in lista de messenger (pot sa va vad si id-ul), 100 de mii, orice combinatie de culori vreti voi, in functie de materialul disponibil;).

Asa, in alta ordine de idei, ma tot gandeam asa la chestia asta, deci ma plictisesc ingrozitor in ultimul timp, nu am chef de nimic, trebuie sa fac ordine in casa si ca de obicei mi-e lene, asta e, starea mea obsnuita, daca ar trebui sa ma caracterizez printr-un singur cuvant, acela ar fi, cu siguranta “lene”, sau “lenesa”, asta ar fi adjectivul, nu? Cum s-ar zice, ar trebui sa imi fie rusine, dar nu imi e, pentru ca lenea e marea mea iubire, hobby-ul meu favorit, taiat frunza la caini, ziceti-i cum vreti…

In ultimele zile ma trezesc cu o mana amortita, nu pot sa imi explic ce naiba fac, doar n-oi dormi toata noaptea in pozitia in care am adormit, cu toatea astea, de ficeare data cand ma trezesc din somn si caut adormita dupa afurisitul de telefon care tipa din toate difuzoarele “Nu mi-e frica de bau-bau”, cu alte cuvinte, “Trezeste-te dracului odata si du-te la scoala”, reusesc sa ma pleznesc cu mana mea cea amortita peste fata, sa scap telefonul pe frunte si alte astefel de intamplari fericite. Multumesc Providentei, totusi, ca nu m0am ales cu nici un cucui sau vanataie pana in momentul de fata, dar nu se stie niciodata, mana mea e imprevizibila, mai ales cand sunt in stare de semi-zombie.

Mama, saraca, tipa la mine sa ma apuc odata de curatienie, ii zic da, sa mai stea un pic sa termin postul asta aici, e important mai mama, ce Dumnezeu, oameni sunteim, curatenia mai poate astepta, acum hranesc spiritul….Mama pune o privire enervata, cum o pune cand intrec limita bunului simt. Cu toate astea imi continui scrisul aici, numai pentru voi, pentru ca mi-e prea lene, mult prea lene sa fac orice altceva care presupune miscarea in exces…ori, cand scrii ceva, iti misti numai mainile, mangai tastele tastaturii, e cu totul altceva, o adevarata placere, ce sa mai….

Iubesc ziua de sambata, e ziua din saptamana in care nu fac absolut nimic (cu exceptia curateniei, care striga din toate carpele de praf si din aspirator), nu trebuie sa ma gandesc ca a2a zi ma duc la scoala, pentru ca a2a zi este dumninica, si duminica stau acasa, deci e foarte ok. Deci, pentru ca tot veni vorbade curatenie, va las dragii mei. Ah, sa nu uit, o sa pun o poza cu bratarile.

Am primit o leapsa de la Okai in care mi se cere sa spun ce as prezenta unui strain venit in orasul meu. Pai nu prea as avea ce prezenta, pentru ca orasul meu pur si simplu nu e mare lucru. L-as duce totusi in parc, pentru ca e frumos, chiar daca e mic,sa vada copii pe role si cu bicicletele, sa ii auda cum rad si cum se cearta, sa admirea ceata de tanci de la parculetul de opii care se dau in leagane si aluneca pe tobogane. La-s duce la podul de de-asupra autostrazii la un apus de soare ca in filmele americane, l-as scoate la o cafea in vesnicul si omnicunoscutul EMIL (bar, bodega, carciuma, pub…nu stiu cum sa ii spun totusi), si i-as prezenta prietenii mei, am merge la Ovi poate si am canta la chitara ce stim noi, asa mai slabut, am rade si l-am face sa se simta ca acasa….

Leapsa goes on to deciglumesc si badreligion

 Cand eram mica imi doream sa crsc, acum mi-as dori sa fiu in postura d embrion, sau, dece nu, de spermatozoid si ovul, sa nu am habar nici macar de posibila mea eistenta. Acum, imi doresc sa ma inghita pamantul si toate grijile sa dispara, sa dispara panica si dificultaile, sa dispara teama de esec, sa ramana doar fetita tunsa baieteste care isi doreste par lung. Atat imi doresc de la viata in momentul asta. Dar este o dorinta imposibil de realizat, timpul este ireversibil, si s-a scurs prea mult, si se va mai scurge…

Fantasme ale vietii mele viitoare ma bantuie ca pe un ucigas in serise care isi regreta rimele, imi regret neputinta de a sti ce se va petrce cu mine, incotro ma vor purta pasii? Esec, afirmare, blazare, mediocritate? Pana unde poate duce tensiunea?….Tensiunea….de aum este clar, tensiunea a inceput, linistea mortus est, vivat tensiunea. Pentru ca de acum incolo, un an jumate voi trai intr-o tensiune vecina cu cea a sinugigasilor, intrebar, asteptare, regret….am mai trecut prin asta si ma gandesc ca acum o sa trec de tri ori mai mult decat atunci. Examene….crize…..

Cnad eram mica viata se scurgea cu incetinitorul, frumos, fara nici o grija, doar cate-o disputa la scoala, cate-o nota proasta din cand in cand, ca nu suntem genii…..acum nu mai stiu ce sa mai fac, cum ar trebui sa ma comport de fapt ca sa multumesc pe toata lumea? Cu ce sa incep mai intai? Ma pierd in amanunte, dorm mai mult decat ar trebui, nu dau destula importanta curbei la 90 de grade spre care ma indrept vertiginor. Va trbui sa dau si Bac-ul, intr-o buna zi va trebui sa dau si Bac-ul, si chiar sa intru si la o fcultate, si va mai trebui, de asemenea sa  ma fac fetita serioasa. sa nu mai supar pe nimeni, ca altfel nu mai merg la Bucuresti de Ziua Regelui si nici “shocolata” nu imi mai da “mamtzica. Da, ma simt ca un Goe cu pretentii de copil constiincios pe care toata lumea il apostrofeaza incontinuu sa faca ceea ce tebuie…ba nu, mai degraba un Anti-Goe, Goe era incurajat sa faca ce vrea el….ati prins ideea nu? Si daca nu ati prins-o nu e nici o problema, aveti de-a face cu un om disperat,in pragul colapsului psihologic.

Voi vedea eu….

“L-am rugat sa  ma picteze, asa cum sunt eu in ochii lui, asa cum sunt eu pur si simplu, sa foloseasca palete largi, sa ma descrie in colaje sau sa ma schiteze pe o foaie de hartie cu creion chimic.

El, cu ochii mirati, ma privea uimit in timp ce aruncam avalansa de rugaminti asupra lui. Il rugam, cu fiecare por, sa faca din mine o muza, o opera de arta ce ar putea sa dainuiasca peste secole. Ma visam deja o Venus fara maini, sau o Galatee mandra, nascuta din mainile dibace ale artistului tanar si frumos ca o statuie greaca din fata mea.  Dar nu avea sa fie nimic din ceea ce capsorul meu blond visa in momentele acelea de gratie. Totusi, printr-o nu stiu ce minune, tanarul artist ma lasase sa patrund in universul lui creativ, si lucrul acesta, era bine stiut, nu il facea des. Trebuia deci, ca eu sa am ceva al dracului de special ca sa ma primeasca acolo, de ce nu….la dracu, de ce nu chiar…sa ma placa pe mine….”

Asa incepe scurta poveste ce v-o voi spune aici, povestea unui triunghi amoros, caci, mie una, imi plac la nebunie triunghiurile astea, desi nu ma prea omor cu matematica. Ceea ce ati citit mai sus este o fila dintr-un jurnal vechi, al nu stiu carei matusi, bunici, mama sau, de ce nu, sora (desi nu imi amintesc sa am asa ceva, deci ultima ramane spanzurata intr-un cui). Dupa cum spuneam, povestea mea este una pseudo-reala, adica ar putea fi existat, ar putea sa nu fi existat, numai Dumnezeu poate sa stie. Sa reluam insa jurnalul, caci, la urma urmei, putin va pasa voua de palavrageala mea ieftina, voi vreti actiune, suspans, vreti iubire si deceptie. Cine stie ce dracu mai vreti voi. Hai sa ne intoarcem la afurisitul ala de jurnal.

“sa ma placa pe mine….frumos gand, ce sa mai, imi place ideea ingrozitor de mult, ma si vedeam pictata in toate ipostazele, desenata si redenumita, alintata. etcetera, etcetera,etcetera. Si cand tanarul domn ma trase de o parte incercand zadarnic sa ma trezeasca din transa, izbucnii intr-un ras isteric. La dracu….ce sa mai zica saracul baiat acum.

Bietul de el, incerca sa intre in vorba, timid:

Marc: Stii mai, Margot….eu….

Deja inima incepuse sa imi bata mai tare, cred ca ma si inrosisem, imi transpirau mainile, piciorul stang incepu sa imi bataie nervos…

Margot:-Daaa…..ce sa stiu?

Marc: Stii, mai, Margot….vroiam…..sa te intreb si eu ceva.

Ezit, fac un pic pe inaccesibila, asa mi-a zis mama “Mamica, sa nu te dai pe mana lor asa cu una cu doua, mai tortureaza-i mama si tu putin, tine-i in sah”

Marc: Margot, esti?

Eram cufundata in maretia momentului, si in gandurile mele crizate, bineinteles…

Margot: Da, da, sunt….adica…da sunt….ce ziceai? (faceam pe inaccesibila, figuri…)

Marc: Asa, bine, vad ca ti-ai revenit si tu, mi-amrevenit si eu, sa atingem deci, problema spinoasa…

Ma gandeam “Problema spinoasa, ce dracu poate sa fie atat de SPINOS incat sa nu poata sa imi spuna odata…clar, ma place”

Marc:. ..Mai Margot, stii, as fi vrut si eu sa stiu…daca….daca….adica…cecredeprietenataAmeliedespremine?

Eu, raman cu gura cascata, mai-mai sa-mi dea ditamai lacrimile de crcodil. Da ma tin, nici de-a dracu nu plang, pai ce, sa vada el ca sunt slaba de inger? Neah, i-auzi la el….Amelie….ahaaaa,deci asta fuse problema SPINOASA.

Margot: Nu stiu.

Marc: Cum nu stii?

Margot: Nu stiu, nu am discutat niciodata despre baieti. Ce, de baieti ne arde noua?

Marc: Pai de ce va arde voua? Aveti aproape 20 de ani, de ce altceva ar trebui sa va arda?

Margot:Eu stiu…de carti, literatura, muzica clasica. O fata de varsta noastra ar trebui sa-l iubeasca doar pe Beaudelaire, stiu eu, Proust, Balzac…

Marc: Da mai, Margot, dar…astia sunt…stii tu…morti…cum poti sa iubesti un mort? Si in plus, si eu sunt un artist. Pictez

Margot: Si daca pictezi ce? Crezi ca Amelie lesina asa dupa prima pensula care ii cade in fata? Nu nu, nu e chiar asa de simplu….-Pai si…ce ar trebui sa fac sa lesine dupa…stii tu…dupa…mine…?

Margot: Stiu si eu…habar nu am. Ti-am zis ca nu am atins subiectul. Pentru noi…cum sa iti spun, o relatie de amor cu un barbat, cum sa iti spun eu tie ca sa intelegi..?!?….ah, da, stiu…nu constituie o problema SPINOASA….

Marc: Ahaaaa…..

Isi duce mana la tampla si face o mutrita deznadajduita, dar adorabila….  reia…

Marc: Ahaaa….sii, atunci uite, te intreb pe tine, pentru ca esti prietena cu ea, si stii tu, prietenele se cunosc bine intre ele. Cum trebuie sa fiu ca sa ii plac?

Margot: Original

Marc: Original? Pai si nu sunt?

Margot: Stiu si eu mai, te cheama Marc, parca?

Marc: Vai, Margot, ce memorie mica ai…nu, dar stii cum e, nu prea retin ceea ce nu ma intereseaza

A dracului ce ma facusem, eram jignita in amorul propriu, trebuia sa il fierb in suc propriu, desi aveam de gand sa ii pun o vorba buna la Amelie, ce, vorba mamei “Are balta peste…”

Marc: Vai, Mrgot, deci numele meu nu te intereseaza?

Margot:De ce m-ar interesa?

Marc: Pentru ca sunt pictor, si  mai devreme mi=-ai zis ca iti plac pictorii, ca te fascineaza, ca vrei sa te pictez…

M-a prins in knock-out….la naiba…

Margot: Si ce daca, ce-are a face numele cu pictura?

Marc: Pai are, stii, de obicei, pictorii isi semneaza lucrarile cu numele lor….e destul de important numele….

Margot: Pentru mine nu e… Importanta e creatia…creatia il naste pe artist si il inscriein constiinta posteritatii. Si numai o creatie de geniu ma poate face sa retin un nume de muritor. Creatia….creatia e nemuritoare. Ea, si nimic altceva…

Marc: Esti imposibila…

Margot: Bine, poate ca sunt

Marc: Nu poate, chiar esti…

Margot: Trebuie sa plec, ma plictisesti.

Marc: Stai putin, si Amelie?

Margot: Ca sa-i placi Ameliei, ar trebui sa faci o schimbare completa de figura si personalitate, esti prea sters pentru ea.

I i zic cuvintele acestea cu dispret, cu trufie si superioritate. Il simt cum se dezumfla, ii vad figura cum se schimba intr-o nuanta pamantie.

Margot:Intersanta culoarea fetei tale acum, ai putea sa o folosesti in tablourile tale, dragul meu pictor…

Nu zice nimic, ma priveste cu ura, eu ma ridic si ma indepartez de el, indreptandu-ma catre iesire. Imi aranjez pliurile rochiei, buclele, fac o miscare teatrala din cap si ies fara sa ii arunc nici o privire. L-am invatat minte pe dobitoc…”

Va urma

 O priveam relaxata din banca mea cum zumzaia exaltata in solemnitatea evenimentului ce tocmai avea loc. Eram amuzata chiar, asa de atitudinea ei trufasa, de felul in care punea problema in legatura cu subiectele si cu ceea ce avea sa se intample in cateva momente in acea clasa jegoasa. Acolo, in acea clipa fatidica, in acel moment penibil de solemn ne va lovi El,  geniul nestavilit al inspiratiei, si vom scrie, Doamne, ce vom mai scrie pana ce penitele stilourilor noastre cu rezerva vor lua foc, pana ce foaia se va termina si vom incepe a scrie pe banci, pe pereti, pe tabla, in numele lui Eminescu si a lui Blaga, in numele lui Arghezi si a tuturor marilor poeti si scriitori ai patriei noastre mandre. Oh, Eliade, de m-ai vedeai aici mi-ai multumi pentru ca nu vad alta religie mai complexa si mai adevarata ca ortodoxismul in care m-au botezat parintii mei…

Dar sa revenim la subiectul dintai, caci, dupa cum va povesteam, in clasa aia ticsita de praf si banci murdare, avea sa se petreaca o adevarata minune, mintilor noastre in dezvoltare vor fi martore unei revelatii materiale, vom scrie cu sfintenie, vom….vom….la dacu….nu gasesc cuvantul….

Deci Ea era eroina principala, cea mai importanta fiinta din universul ei marunt. Ea, doar Ea, si nimeni altcineva ii dedica stihuri lui Eminescu, doar Ea ii putea intelege poezia si o putea propovadui mai departe, precum apostolii propovaduiau invatatura lui Chirstos. Si acum, in aceasta clipa solemna, ea cerea imposibilul micilor sai  discipoli, ea vroia ca ei sa dea totul, sa ii vada secati de putere, si tota forta lor vitala sa fie imprastiata pe bucata aceea de hartie pe care le-o daduse la dispozitie, vroia, intr-adevar sa o faca mandra de Ea, numai de ea, caci bietii discipoli, niste pioni insignificanti pe tabla ei de sah, nimic altceva, totul trebuia sda ii aduca Ei gloria, numai ei. Si starpirea dusmanului era telul sau suprem, da, bineinteles, sa isi vada inamicii strapiti la pamant ca niste gandaci, ar fi inaltat-o doar pe Ea intru slava cerului, si ar fi facut-o mai importanta in ochii sai decat era deja…

Timpul expira, si incet incet, furnicutele ganditoare incepura a-si duce merindele acumulate pe drum Reginei lor. Dar vai, cele mai importante dintre ele se comportasera ca niste misei de trantori, vai, rusine fi-va voua, furnici lenese, facut-ati voi de ras Regina….plati-veti voi cu ale voastre capete trufase…..si liniste se facu de-acum in sala, si furnicutele fugira, care-ncotro, de furia Reginei lor iubite, de ea insasi mai mult decat de ele.

“Tunete si fulgere, zise Ea suparata, tunete si fulgere, voi, sa ma umiliti pe mine in acest fel. E teribil ceea ce ati indraznit sa faceti, e ingrozitor si veti plati, va spun, feriti-va, eu vreau perfectiune, caci perfectiunea sunt eu, si daca voi, nu va puteti ridica la inaltimea mea,meritati a fi starpiti ca niste furnici ce n-au adus destule merinde. Va spun, feriti-va, caci razbunarea imi va fi crunta, feriti-va….caci nu imi pasa decat ca gloria sa ne cuprinda pe noi, iar nu pe altii, si inima-mi tresalta cand vad ca altii sunt mai jos ca mine, sa-i starpesc, si voi, fiice si fii ce nu-mi sunteti, va reneg….”

 Imi taram picioarele alene, cum o fac de obicei cand e vreme calduta afara si nu am chef nici macar de lenevit. Singurul lucru care m-ar fi putut scoate din transa ciudata in care ma aflam era nimic altceva decat vantul puternic si uscat care batea din toate partile, imi ciufulea parul si ma lua uneori pe sus fara voia mea. Era prea frumos totusi ca sa ma enervez [entru o chestie atat de marunta caa stricarea coafurii, asa ca l-am lasat pe domnul vant sa isi bata in continuare joc de parul meu,  sa il incurce si sa mi-l arunce in fata c at o vrea. Mi-am infipt castile de la mp3 in urechi si am mers in continuare spre casa cu acelasi talent de a-mi tarsai picioarele dupa mine, cu aceeasi lene fatidica as putea spune, desi nu se intampa nimic rau in ziua aceea frumoasa. Am realizat ca daca nu il aud vajaind pe la urechile mele, vantul mi-e chiar simpatic, si daca mai misca si pomii in ritmul muzicii mele e si mai bine, ma simteam ca intr-un videoclip straniu, bine ancorat in realitatea in care imi duceam eu prezentul existentei.

Nu imi doream nimic, nu visam la nimic in momentul ala, pentru ca toate visele mele se materializasera acolo, in mijlocul vantului si a soarelui jucaus de primavara, nu m-a putut scoate din starea asta fericita nici cotoroanta certata cu buni pentru nu stiu ce flori, care dupa ce am salutat-o ca un copil bine crescut ce sunt, mi-a raspuns in scarba. Dar ce conta, tocmai demonstrasem superioritatea generatiei tinere in fata celeI batrane, poate ca i-am dat o lectie de bun-simt pe care nu a vrut sa o accepte.

Am pornit mai departe pentru ca nu aveam timp de pierdut, desi il pierdeam din plin, cu totsufletul il pierdeam, il imprastiam pe asfalt si in aer, totul era doar timp in jurul meu, timp mult, rabdator, ce abia astepta sa fie irosit cumva. Eram cu adevarat fericita, pentru ca nu ii auzeam nici pe idiotii care se bagau in seama cu mine aiurea, nici vantul, nici rautatile gratuite nu le auzeam, si la o adica, putin imi pasa mie de toate chestiile astea, important este ca e frumos afara, ca soarele straluceste, si imi place sa cred ca o face special pentru mine, ca mai exista si oameni care zambesc, si mai ales, ca foarte curand, or sa infloreasca pomi….