Reverie

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

In dreapta sus gasiti o pagina noua cu bratari innodate. Cateva modele noi si dragute de vanzare. Daca va intereseaza, clik .

 Se nåscu dintr-o cana de cafea, din aroma inconfundabilå a unei dimineţi tarzii de varå, petrecutå printre cearşafuri albe, apretate şi miros de iabå proaspåt cositå. Se nåscu dintr-o carte, ca sa traiascå in aer, så pluteascå deasupra påmantului, så iubeascå oameni şi så se spele de påcate cu apå rece. Era copilul cafelei, dar şi al omului, al florilor de cais şi al cireşelor aromate de mai. Îşi plimba pårul galben pe sub frunzele de castan şi muşca cu poftå dintr-un mar.

Îşi scria pe mâini intrebåri şi le raspundea cu buzele, cânta şi dansa în ploaie, privea apusul cu ochii mari, fermecaţi, plângea de fricå noaptea, sub cerul înstelat, tråia în timp ce murea soarele ca så renascå dimineaţa. Atunci îşi ştergea ochii şi îşi bea cafeaua, şi continua visul târziu al unei dimineţi printre picåturi de ploaie şi bucåţi de soare, si ochi umezi, de copil fårå griji…

Ochii albaştri şi mâini gingaşe, unghii minuscule, priviri furişe, şi zâmbet, toate contopite într-o singurå fiintå sublimâ, mai presus de gândirea umanâ, ca umbra nucilor  într-o zi toridå de varå, copilaria toatå prinså între palme…

Så-ţi imaginezi o lume perfectå, så poţi så te transpui în pielea copilului mort cţndva, så poţi så îţi iei viaţa de la capåt….så fie acesta råspunsul la toate întrebårile tale?

Frig şi  întuneric, mai conteazå ceva dacå te simţi singur, mai poţi så crezi cå priveşti viaţa în faţå, cu inocenţå, cu ochii mari şi curioşi…mai poţi spune, cu mâna pe inimå ca vei crede tot ce ţi se va spune? Mai ai încredere în oameni cum au copii? Mai eşti copil?

Viaţa îl perverti atât de mult cå începu så bea mai multå cafea, începu så fumeze, ţigara de la ţigara, uitând jocul ingenuu al copilului din el, cearşafurile albe nu îl mai fascinau cum o fåceau odata, nici florile, nici caişii, nici cårtile cu basme. Acum era adult, şi soarta îi închisese toate porţile, cåci oamenii il minţeau, ploaia cådea rece,  iar razele soarelui încålzeau mai greu trupul råvåsit de vicii al adultului-copil. Încet, încet, apare moartea, şi nu va mai putea trezi vreodatå la viatå trupul  copilului ucis…

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei “mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

 Putem spune ca am trecut de furtuna, ca ne-am indepartat de oamenii la care tineam si care credeam ca tin si ei la noi dar ne-au demonstrat contrariul, ca am mai invatat cateceva despre firea umana, si mai ales, ca in lumea in care traim, jocul cinstit este doar o povestioara de adormit copii. Asadar, dupa ce ne-au lovit in cap crengi luate de vant, am primit cateva suturi in fund de la viata, ne ridiam frumos capul si zambim cu tot sufletul, traim. E o minune cand supravietuiesti unei catastrofe naturale, dar un adevarat miracol este atunci cand reusesti sa treci peste marsaviile lumii contemporane, cand continui sa ai incredere in oameni chiar si dupa ce ti-au intors spatele si s-au comportat josnic, dupa ce au pretins a fi un anumit gen de persoana si s-au dovedit a fi mai rau decat ceea ce spunea sus si tare ca detesta.

Dezamagirea face insa parte din viata, la fel si tradarea si mincina, asa ca nu avem de ce sa ne impacientam, nu? Totul va trece la un moment dat, neintelegerile vor fi uitate, faptele, deja consumate, vor fi iertate. Vor ramane insa, cateva cicatrici in amintirea furtunii ce a devastat suflete. Suflete?!? Putem vorbi de suflete? Stai putin, concret, la ce ma refer? La oameni, la fapte? Am vreo concluzie de tras? Poate ca sunt incoerenta, dar nu mai conteaza acum…sunt mai mult dezamagita,  dezamagita ca oameni, pe care ii consideram mai presus de orice! Oameni… care imi insuflau respect, mult respect si de multe ori mi-au dat impresia ca parerea mea conteaza, ca sunt importanta si ca trebuie sa continui sa tip chiar daca nu ma asculta nimeni, tipatul meu va deranja, cel putin pe cineva, acei oameni, tocmai acei oameni au putut sa ma dezamageasca in halul acesta. Dar, am mai spus-o si o repet, dezamagirea face parte din viata… Si cine sunt eu sa judec? Pot sa spun doar ca: “Ma lepad de Satana!”