Lemnul
Un topor, o lovitura, copacul s-a prabusit la pamant. Avea multi ani, de parca fusese plantat o data cu facerea Pamantului, o ultima ramasita de la inceputul lumii. Copacul, pana nu demult semet, privind mereu cu trufie de sus in jos, acum privea oamenii, acele fiinte mici, invartindu-se deasupra lui. Simtea o durere cumplita undeva la baza; il taiasera si el se stingea incet. El, copacul cel mai inalt din toata padurea. El, care adapostise atatea cuiburi, fusese martor atator iubiri. El, la umbra caruia se facusera atatea picnicuri;cat iubea mirosul de carne incinsa pe gratar, sa auda glasul dulce al copiilor ce radeau jucandu’se “fatea” in jurul lui. Murea acum, cu fiecare lovitura primita de la oameni. El credea ca e mai presus de ei, se credea stapanul lumii, de acolo, din varful lui de munte, privea orasele, privea oamenii si se simtea indatorat sa iubeasca.. Si ei il omorau…. Copacul plange, seva se prelinge usor din taietura, si copacul plange, dupa anii aceia multi in care credea ca oamenii ii sunt prieteni, dupa ce adapostise atatea vietati, murea….ucis de oameni. “In curand voi fii lemne pt foc”, se gandea el, “voi arde si voi incalzi o casa de oameni, oamenii…Voi ajunge scrum, cenusa. Atunci nu voi mai trai sa simt flacarile cuprinzandu-ma…si mor incet, ma sting, pe masura ce omul ma taie. Adio padurea mea iubita, o sa imi lipsesti”…”Adio, copac!” suiera vantul printre copacii ceilalti…” Adio copac secular”, cantau pasarelele pe crengi….Adio….