Putem spune ca am trecut de furtuna, ca ne-am indepartat de oamenii la care tineam si care credeam ca tin si ei la noi dar ne-au demonstrat contrariul, ca am mai invatat cateceva despre firea umana, si mai ales, ca in lumea in care traim, jocul cinstit este doar o povestioara de adormit copii. Asadar, dupa ce ne-au lovit in cap crengi luate de vant, am primit cateva suturi in fund de la viata, ne ridiam frumos capul si zambim cu tot sufletul, traim. E o minune cand supravietuiesti unei catastrofe naturale, dar un adevarat miracol este atunci cand reusesti sa treci peste marsaviile lumii contemporane, cand continui sa ai incredere in oameni chiar si dupa ce ti-au intors spatele si s-au comportat josnic, dupa ce au pretins a fi un anumit gen de persoana si s-au dovedit a fi mai rau decat ceea ce spunea sus si tare ca detesta.

Dezamagirea face insa parte din viata, la fel si tradarea si mincina, asa ca nu avem de ce sa ne impacientam, nu? Totul va trece la un moment dat, neintelegerile vor fi uitate, faptele, deja consumate, vor fi iertate. Vor ramane insa, cateva cicatrici in amintirea furtunii ce a devastat suflete. Suflete?!? Putem vorbi de suflete? Stai putin, concret, la ce ma refer? La oameni, la fapte? Am vreo concluzie de tras? Poate ca sunt incoerenta, dar nu mai conteaza acum…sunt mai mult dezamagita,  dezamagita ca oameni, pe care ii consideram mai presus de orice! Oameni… care imi insuflau respect, mult respect si de multe ori mi-au dat impresia ca parerea mea conteaza, ca sunt importanta si ca trebuie sa continui sa tip chiar daca nu ma asculta nimeni, tipatul meu va deranja, cel putin pe cineva, acei oameni, tocmai acei oameni au putut sa ma dezamageasca in halul acesta. Dar, am mai spus-o si o repet, dezamagirea face parte din viata… Si cine sunt eu sa judec? Pot sa spun doar ca: “Ma lepad de Satana!”