“A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva” zicea Nichita Stanescu intr-o poezie a lui, poezie cantanta si de Alifantis pe ritm de bosanova. Dar nu o sa va vorbesc despre poezii, nu asta mi-a fost intentia, o sa va povestesc insa cateceva despre ultimele 3 saptamani, de cand a inceput  scoala.

Prima saptamana a fost de-a dreptul deprimanta, pe langa faptul ca ploua ca dracu si era frig,pe-afara se creasera adevarate “oceane” , pe care prebuia sa le ocolesti pe sosea, riscand ori sa fii calcat de o masina, ori sa fii stropit din cap pana-n picioare. In clasa era atat sinistru si mohorat si starea de atalaxie din vara atat de departe, incat simteam nevoia sa plang la fiecare 5 minute.

Odata cu scoala au inceput sa-si faca aparitia “frunzele de coca”, acele specimene denumite popular “cocalari”, care se regasesc in toate categoriile de varsta, dar mai ales printre liceeni. Ce deprimant e sa ii vezi umbland in grupuri, vorbind tare, ascultand tare si gajait manele la telefoanele lor mega-ultra-hyper-super performante, cu nu stiu ce card de memorie si “tri gi”, internet etc.  Ce imi place este faptul ca  uneori, unii sunt atat de nesimtit ca vin si pun telefonul la usa vreunei clase, asa, sa arate ei cat de destepti “ie”, cat de smecheri si bazati “ie” ca i-a fraierit pe prostii aia de “sta” si invata acolo, si pe profesori, si ca ii doare in spate daca iese cineva sa le spuna sa opreasca poluarea fonica; se mai trezeste cate unul ca la mega-star sa isi balmajeasca pe bietele holuri tristetea, sau fericirea, sau ce mai expima creatiile astea epice inversuri (o insulta pentru literatura, stiu). Altii sunt de-adreptul scapti de la zoo, tipa, dau cu piciorul in balustrada, sa nu mai ramana nimic in picioare. Ce, e al lor de-acasa?

Ce am observat anul asta, si ma intristeaza foarte tare, este ca s-au inmultit, si daca ii vedeam asta vara pe “pustii” (vorba vine) astia simpatici care au intrat in clasa a9a si ziceam “uite frate, astia or sa scoata liceul  din rahat si or sa il readuca pe linia de plutire”, acum vad ca saracii nu prea au nici o sansa, pentru ca “frunzele de coca” sunt prea multe, si daca nu sunt atenti ii asimileaza. In clasele de a9a foarte putini mai sunt copii la locul lor, restul, numai cu maneaua dupa ei, look ca atare, superficialitate. Toti vor sa arate ceva, toti vor sa fie ceva, dar nu inteleg cum trebuie fenomenul. E normal sa fie revoltati, sa isi doreasca sa iasa din tipare, dar copii astia nu au un echilibru, nu au limita, nu stiu unde se termina frumosul si incepe penibilul, si e trist.  E trist sa ii vezi ca strmba din nas daca ii pui sa citeasca o carte, daca le dai sa asculte altceva decat manele sau “haus”. Pnetru ei muzica se imparte in doua mari categorii: manele si rock, iar rockul e stanic, e rau. Lumea se imparte in doua mari categorii aia smecheri si aia care invata, aia care invata sunt niste prosti care isi pierd timpul cu chestii neiteresante, de exemplu cititul. Si exemplele continua.

E o buba din sistem?

E vina noastra?

E vina adultilor? Probabil!

Sau e vina mediului social din care provin? Si asta ar fi un raspuns, dar, sincer, pe mine una ma deprima si ma intristeaza cand ii vad pe copii astia frumosi cum pierd timpul cu prostii. Ma gandesc ca nu demult liceul in care invat era un loc in care chiar era apreciata cultura, nu numai de profesori, ci si de cei care invatau in el. Nu de mult in liceul meu se asculta muzica buna, si rata cocalarilor era mult scazuta, aproape de 0. Ce s-a intamplat cu generatiile astea? De ce ne ducem in jos in loc sa evoluam?

vama veche- am doar 18 ani
Asculta mai multe audio Muzica »
…azi, dupa ce am cantat urland acelasi refren stupid, fara sa imi permit sa am varsta din stih, dupa ce m-am cerat cu tata si am inghitit in sec de fiecare data cand imi arunca in fata aceeasi scuza desarta “pana faci 18 ani, faci cum vrem noi, dupa, te descurci”, s-a indeplinit profetia oracolului, dupa 18 ani de la data de 22 septembrie 1990, zi in care mama nastea minunatie de copil intr-un spital din Slobozia, iata, am 18 ani. (ok, faza cu profetia nu are nici o legatura, da tre’ sa recunoasteti ca e de efect :D)

In 18 ani, am realizat multe, am crescut si am ajuns de la juma’ de metru, la 1 metru, acum am un metru jumate…asta da realizare; am invatat sa vorbesc, sa merg, sa scriu, sa citesc, sa rad, sa plang, sa parasc, sa ma supar, sa cant, sa fiu o scorpie, sa ma cert, sa urlu; nu neeaparat in ordinea asta
Acum, lasand gluma de-o parte, am reusit sa ma cert si sa ma impac cu o groaza de lume, am reusit sa fiu simpatica, sa ma fac de rahat si sa ies din el, m-am lovit cu capul de tavan, am ras, am plans mai mult decat orice, am fost lenesa si vrenica in acelasi timp, am refuzat sa invat matematica,am facut o groaza de tampenii, am fost pe cale sa dau foc la casa de vreo doua ori,prostii din astea de are, daca scapui cu viata din ele iti amintesti mai tarziu si razi. In fine, nu o sa imi conspectez acum toata viata, asta e un post asa, ca sa va fac sa radeti, sa ma felicit ca am ajuns pana aici, desi nu e meritul meu, e o chestie normala, totusi, e o sarbatoare, nu?

Acum, la 18 ani, imi doresc mie tot binele din lume, bineinteles, doar nu mi-oi dori singura raul, imi doresc sa fiu eu, sa nu ma las calcata in picioare, sa plang mai putin, si atunci cand o fac, sa plang de bucurie, sa fiu inconjurata de prieteni, sa ma distrez si sa intru la facultate, la limbi straine, la buget (asta rog pe toata lumea sa imi ureze).

Stiu ca postul pare infantil, poate fara noima, adica, de ce mi-as ura singura tot binele din lume? De ce nu? Stiu ca iar nu sunt coerenta, nu sunt niciodata, dar asta sunt, nu ma pot schimba, sunt nascuta in zodia incoerentei!
Azi nu o sa ma critic, azi sunt cea mai frumoasa, si cea mai desteapta, si cea mai simpatica, si am toate calitatile din lume, pentru ca pot, pentru ca azi e fucking ziua mea si imi bag picioarele, cica e cea mai frumoasa perioada din viata, si ma simt la 18 ani, cum m-am simtit si la 17, si la 16, si la 15, si la 14, si la 13 si tot asa pana ma fac mica iar si intru in burta mamei, pentru ca in astia 18 ani am invatat ca pe copii nu ii aduce barza La 18 ani, ma simt copil! Sunt copilu’ lu’ mama si-al lu’ tata! Asa, sa fie clar
Sa imi traiesc!

Yann Tiersen&Natacha Regnier-La parapluie
Asculta mai multe audio Muzica »

Play and read!

Poti sa te intelegi cu celalalt tu, si sa te plimbi pe strazile aerisite, si poate sa ploua, si sa canti. Poti sa tragi pe nas praf de aer umezit de stropii de apa, si poti sa razi.

Azi nu imi pasa, azi ma respect, azi imi permit sa rad cu zgomot, sa ripostez.

As scrie despre frustrari, si neimpliniri sufletesti, iubiri pierdute in apele involburate ale Sambetei, as scrie despre defectele umane, dar dor…

Am anemie sufleteasca, simt ca se scurge vlaga din madularele fericirii mele, ca-ntr-un film mut, rusesc, un film din care nu pot sa pricep nimic. Simt ca nu sunt fericita! Dar nu imi pot intelege fericirea, e prea simpla pentru perceptia mea, eu nu pot sa simt decat tristetea, fericirea ma inspaimanta! Imi scriu propria simfonie in fa diez si stiu ca-mi zgarie timpanele; ce prost e scrisa! Si nu bag de seama ca muzica pe care imi traiesc viata suna ca  fundalul sonor al unui film de groaza. Vreau sa sufar, vreau sa ma doara, sa spintece in carne vie, sa ma arda cu fierul incins ca sa scriu…prin suferita scriu, scrisul insemna suferinta. Cel putin pentru mine…

Sa scriu, sa transpun pe hartie tot abjectul ce l-am trait, toata decadenta, toata stralucirea pasagera, tot ce-a fost dezamagire…

Decazi, decazi,  decazi, decazi, cazi, te spargi, te rupi in bucati si mori ucis de remuscare. Te doare? Se frange ceva in interior, te doare si simti cum te spargi, te rupi incet, te doare…

De-a dreptul fenomenal, acum vei gandi ca am slabit, ti-am zis, sunt anemica, sunt anemica spiritual, nu mai traiesc sufleteste!
Mi-e frica, mi-e frica si simt senzatie cum se urca pe maduva spinarii, simt naduseala rece, de gheata, simt… Sunt doar un suflet ratacind pe strazi  prost luminate. Cararile luminii sunt inchise, ma asteapta sa le deschid.

M-as ascunde sub o umbrela, sa dorm in ploaie, sa nu mai simt apa, sa aud doar picaturile cum lovesc si uda asfaltul, cum creeaza noroiul, cum se naste mizeria, namolul!
Strazi, strazi udate de ploaie, apa, vant si frig, burnita! Dar eu ma simt in siguranta sub o umbrela, ma simt fericita, si mi-e cald, si parca vine primavara, si miroase a flori si a menta salbatica! Si dansez cu umbrela in mana, in timp ce oamenii trec grabiti, ma ignora. Cativa tanci se uita la mine “Uite-ooooo, ce nebuna eeee!” si eu le strig razand “Veniti si voi, hai sa dansam sub umbrela!” Si sub umbrela dansam, feriti de frig, si de rau, si de oameni. Sunt eu si-o sleahta de copii, dansam in ploaie sub o umbrela!

Azi sunt fericita, si nu scriu despre frustrari, nici despre tristete. Azi dansez sub o umbrela, si uit de toti, uit si de mine, si-mi las alter-ego-ul sa zburde. Alter-ego-ul meu e fericit, eu sunt cea trista!

E incredibil cat de repede trece timpul, parca ieri eram la inceputul vacantei si zburdam la gandul celor 2 luni jumate de stat degeaba. Si acum, ma trezesc ca sunt numai doua sptamani ramase pana la inceputul scolii. Mi-am intrat intr-un program din ala extrem de plictisitor, de sfarsit de vacanta, gen: ma culc la 3-4 dimineata, ma trezesc pe la 1, ma uit la televizor, cum faceam cand eram mica in diminetile de week-end, cand ma trezeam cu noaptea in cap sa prind Pokemon, sau Conan, sau mai stiu eu ce desene dadeau la T.V. pe vremea aia. Apoi mananc ce gasesc prin frigider, da…micul dejun pentru mine, pranz pentru oamenii normali :)) Mai ard cateva ore in fata calcului, pe mess, bloage, travian etc apoi ies afara. Incep incet-incet sa ma simt ca o bunicuta, cu un program strict, de la care nu se abate cu nici un chip. Dar in acelasi timp nu vreau sa inceapa scoala, pentru ca mi-e frica, mi-e frica de mor de anul ce vine, de teste, de predat ca la balamuc, meditatii pentru bac si facultate, etc. Plus ca nu stiu daca o sa ma duc unde am trancanit de 3 ani de zile ca ma duc, adica la jurnalism sau la limbi straine; sincer, sunt complet debusolata, speriata dar in acelasi timp nerabdatoare, sa treaca mai repede anul asta, sa ma trezesc in iunie 2009, ca mai am putin si incepe bac-ul, ca nu stiu nimic, dar sa treaca, cum zic astia care au scapat de el, de parca nici nu a fost, si apoi sa termin si cu facultatea, sa ma vad studenta, nu conteaza la ce, important e ca la anu’ pe tmpu’ asta o sa fiu mai linistita decat am fost vreodata…

Pana atunci am inceput sa adcult radio, mai ales dupa ce tata mi-a sters toata muzica din calculator (pentru ca nu e calcu meu personal, il impart cu tata) si uita mereu sa imi aduca cd-ul pe care mi-a pus muzica aia.

V-am tot amagit ca o sa va povestesc cum a fost la mare, ca tot am fost plecata o saptamana si oricum nu mai scrisesem pe blog de nu mai stiu cand. Pai cum sa fie, a fost superb, am avut vreme frumoasa, si cel mai important e ca a fost prima mea iesire in lume fara adulti prin preajma, am fost cu o gasca de nebuni, cu prietenii mei, cu care ma cert tot timpul, cu care m-am certat si pe acolo, in special din cauza dusului (alexa stie :P), din cauza ca eram prea imprastiata, ca uitam sa strang masa, ca mi-era lene, bine, la toti ne cam era lene, e ceva normal. Am fost si prin Vama, for the first time, si mi-a placut foarte mult, desi era mult mai populata decat ma asteptam, desi credeam ca e sigurul loc unde nu o sa dau de cocalarime, sau de manele, sau tipi cu “scule de masini”, veniti cu pitzipoanca din dotare “in vama, ca e cul”. A trecut un specimen din asta pe langa noi, cu un Bring Me a Woman, cum zice boyfriendu, si a fost foarte interesant sa privesti reactia celorlati la aparitia lui, bine ca a avut bunul simt sa opreasca maneaua :).

Sa revin insa la Vama, nu am luat la rand toate localurile de pe acolo, am fost in treacat pe la Pirati, un local foarte misto, cu muzica buna, care nu lipseste din Vama, misto amenajat, etc. boyfrindu il stie mai bine, ca el e mai vechi pe-acolo. Stuf-ul, superb, misto ideea cu totemul cu bec amplasat in mijlocul plajei, oameni care se simt bine, plete, hippioti, dans pe plaja. Ce mi-a placut foarte mult a fost ca te simteai ca intr-o familie, era ca si cum te cunosteai cu toata lumea. Am inteles ca fenomenul se intampla decat in Vama si numai in Vama, in localurile din Bucuresti devin toti fitosi. Informatie tot de la boyfrind

Am mai fost si pe la Comandante, unde au facut un foc super misto…pana a cazut, pentru ca nu aranjasera bine lemnele, in orice caz, a fost misto pana la urma, pentru ca era ingrozitor de frig, si noi eram imbracati de promenada. Am stat acolo pe nisip, si am ascultat abba, boney m, alice cooper, patrice etc, si ne-am incalzit la foc. A fost super, super, super!

Ce mi-a mai placut? Pai bazarul bineinteles, sau nu stiu daca sa ii zic bazar, dar pe strada aia principala erau standuri si standulete cu tricouri, briz-brizuri de inspiratie rock sau hippie, gentute, erau si doi tipi care cantau la chitari, altii faceau codite din alea infasurate cu ata. Mi-am facut si eu una, si mi-am luat si o traista de care sunt super incantata, si un tricou cu Bart Simpson.

So, cam atat pentru azi, deja v-am zis prea multe

Robbie Williams - Feel
Asculta mai multe audio Muzica »
Mi-as fi plimbat bietele picioare obosite inca mult timp, sa vad fetele oamenilor, asa, triste, sau fericite, si zambetele fugare, sa zambesc si sa astept sa mi se rapunda la fel. Copii, pe role, pe biciclete, unii pro, altii incepatori, placi de skate-board si cazaturi. Nu-i nimic copile, cazi, te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe.

Ce frumosi erau oamenii in ziua aia, asa, cu tote secretele lor, cu toata durerea ce se rasfrangea de pe chipurile alea fericite. Aratau cum arata pamantul dupa ploaie, si in aer se simtea miros de tei si de mana maicii domnului. Dar aveam prea obosite picoarelele, si oamenii umpleau bancile cu veselia lor…

Ma oboseau oamenii, ii vedeam cum se bucura de fiecare raza de soare si ma durea…un om chinuit, un om ce nu poate sa se bucure de lucrurile simple…exhaustiv…epuizasem orice resursa de fericire.

Pamant nefertil, ce ironie, ma simteam ca o bucata de pamant pe care cineva turnase acid sulfuric… in mine n-au sa mai creasca sentimente, si voi, vai, voi veti crede mereu ca sunt un om bolnav, ca sunt nebuna…dar, Dumnezeule, ce frumosi erau oamenii azi, cand teii abia inflorisera, si plouase putin, si soarele incalzea binevoitor ratarea mea .

Iar eu stateam undeva jos, pe pamantul umed, si ma uitam la voi, cu ochii umeziti, ma uitam cum mame isi invatau fetitele sa mearga pe biciclete, ma uitam cu tati se jucau cu baietii lor fotbal, ma uitam cum doua fetite o respingeau pe a treia, care incepea sa planga si fugea la mama ei, cerand protectie…nu putea intelege. De ce nu se joaca si cu ea?

E o lume cruda si copii nu pot fii ipocriti, copii nu pot sa minta, copii sunt lipsiti de sentimente uneori. In inoenta se naste perfidia, iar inocenta insasi, zic eu, e nascuta din grotesc. De ce? Penru ca ei, copii sunt rai, si oamenii sunt rai, si e o lupta continua pentru supravietuire, indiferent de varsta; cand esti mic, vrei sa te joci, si in jocul tau incluzi elemente din viata unui adult, te certi cu tancii de varsta ta, esti rau, ii respingi pe cei care nu iti plac, discriminezi, nu iti pasa, nu ai inca niste valori morale. Si te iertam pentru asta copile… Apoi vrei sa fii popular, ti-o iei in cap daca obtii ceea ce iti doresti, daca nu reusesti, devii un frustrat, nu e bine niciodata… viata e o lupta, te lupti ca sa obtii ceva, te lupti ca sa ajungi cineva, sa le demonstrezi celorlalti ca esti demn de aerul pe care il respiri. Esti un nimic…te lupti si in ultimele clipe de viata, vrei sa mai furi putin suflu, si renunti cu greu, omule…

Si-atunci, ce-mi trebuie sa mai admir oamenii? Ei nu ma iubesc, sunt prea importanti cu vietile lor ca sa le mai pese de inca o cersetoare batrana ce sta si priveste multimea de pusti cate tipa, alearga si se joaca…se joaca de parca ar trai in societatea adultilor, isi doresc sa fie adulti…apoi, and cresc, tanjesc dupa copilarie…

Copii astia, alearga in jurul meu bezmetici, nu ma plac, se uita ciudat la mine si trec mai departe, si ce frumosi sunt, si ce speriati de baba asta urata, si murdara, care miroase deja a mormant, nu stiu ca se pregateste sa moara, si nu va mai invata vreodata ce inseamna sa iubesti.

-Tanti, tu ai fost vreodata copil?

Am ridicat ochii speriata din pamant, o fetita de un metru, cu ochii albastrii, inteligenti, cu parul lung si blond ma privea curioasa. Pe cand imi reveneam din soc, ma gandeam la ironie, eu, care dispretuiam atat de mult in momentele acestea copilaria, si viata, si oamenii, eu, o baba senila care nu mai are nici un sens in viata, sunt acostata de o copilita cu ochi de viezure care vrea sa stie daca am fost copil.

-Eu?, ii raspund ca si cum de-abia acum imi dau seama ca nu mai am de mult varsta ei si ca sunt batrana. Eu am fost candva copil, de muuuuult tare. ii raspund cu un zambet pe fata.

Pustoaica pare sa ma placa, PE MINE! De ce ma place copilul asta nu stiu, dar se aseaza jos, langa mine si incepe sa se joace cu un fir de iarba.

-Si era frumos cand erai tu copil? Erai o fetita cuminte? O ascultai pe mamica ta?

Incep sa rad, copila mi sa bagat pe sub piele.

-Eheee, bineinteles ca era frumos. Nu erau atatea dracii din astea de care aveti voi, dar era frumos sa stii.

-De ce nu erau dracii?

-Pentru ca nu erau.

-Da cu ce te jucai. Aveai papusi?

-Papusi? O gramada de papusi din carpa si din coceni de porumb.

-Si le faceai rochite?

-O gramada.

-Ce frumos… spune viezurele si se ridica sa plece. Acum trebuie sa te las, ma astepata mami a mea. Si tu ai o mami a ta, nu?

-Aveam si eu o mami a mea, dar acum e in ceruri.

-In ceruri?

-Da, cu ingerasii…

-Cu ingerasii….inseamna ca mamica ta a fost buna. Si zambeste frumos, isi da parul de pe ochi si o ia la figa spre mama ei.

O privesc cum se indeparteaza, inocenta, cu parul fluturandu-i in urma si cu farmecul ingenuu ce il au copii numai la varsta ei. Ma asez pe pamant si astept sa mor, astept sa mor caci sunt impacata. Impacata de un copil care nu ma cunostea, care a avut incredere in mine desi eram batrana, si urata. Un copil care a stiut instinctiv ca am nevoie de ajutor, si m-a ajutat, fara sa vrea neeaparat sa faca asta.

Stiu ca oamenii erau frumosi, si mirosea a tei, si ca stateam pe pamant si eram batrana. Stiu ca am pus capul jos si am murit fericita, cu zambetul unui copil in minte, cu increderea in oameni recastigata.

Un om chinuit? Intr-adevar, ai nevoie de un singur copil care sa iti spuna ceva banal ca sa iti recastigi linistea. Si n-ai sa mai fii un om chinuit…