“L-am rugat sa ma picteze, asa cum sunt eu in ochii lui, asa cum sunt eu pur si simplu, sa foloseasca palete largi, sa ma descrie in colaje sau sa ma schiteze pe o foaie de hartie cu creion chimic.
El, cu ochii mirati, ma privea uimit in timp ce aruncam avalansa de rugaminti asupra lui. Il rugam, cu fiecare por, sa faca din mine o muza, o opera de arta ce ar putea sa dainuiasca peste secole. Ma visam deja o Venus fara maini, sau o Galatee mandra, nascuta din mainile dibace ale artistului tanar si frumos ca o statuie greaca din fata mea. Dar nu avea sa fie nimic din ceea ce capsorul meu blond visa in momentele acelea de gratie. Totusi, printr-o nu stiu ce minune, tanarul artist ma lasase sa patrund in universul lui creativ, si lucrul acesta, era bine stiut, nu il facea des. Trebuia deci, ca eu sa am ceva al dracului de special ca sa ma primeasca acolo, de ce nu….la dracu, de ce nu chiar…sa ma placa pe mine….”
Asa incepe scurta poveste ce v-o voi spune aici, povestea unui triunghi amoros, caci, mie una, imi plac la nebunie triunghiurile astea, desi nu ma prea omor cu matematica. Ceea ce ati citit mai sus este o fila dintr-un jurnal vechi, al nu stiu carei matusi, bunici, mama sau, de ce nu, sora (desi nu imi amintesc sa am asa ceva, deci ultima ramane spanzurata intr-un cui). Dupa cum spuneam, povestea mea este una pseudo-reala, adica ar putea fi existat, ar putea sa nu fi existat, numai Dumnezeu poate sa stie. Sa reluam insa jurnalul, caci, la urma urmei, putin va pasa voua de palavrageala mea ieftina, voi vreti actiune, suspans, vreti iubire si deceptie. Cine stie ce dracu mai vreti voi. Hai sa ne intoarcem la afurisitul ala de jurnal.
“sa ma placa pe mine….frumos gand, ce sa mai, imi place ideea ingrozitor de mult, ma si vedeam pictata in toate ipostazele, desenata si redenumita, alintata. etcetera, etcetera,etcetera. Si cand tanarul domn ma trase de o parte incercand zadarnic sa ma trezeasca din transa, izbucnii intr-un ras isteric. La dracu….ce sa mai zica saracul baiat acum.
Bietul de el, incerca sa intre in vorba, timid:
Marc: Stii mai, Margot….eu….
Deja inima incepuse sa imi bata mai tare, cred ca ma si inrosisem, imi transpirau mainile, piciorul stang incepu sa imi bataie nervos…
Margot:-Daaa…..ce sa stiu?
Marc: Stii, mai, Margot….vroiam…..sa te intreb si eu ceva.
Ezit, fac un pic pe inaccesibila, asa mi-a zis mama “Mamica, sa nu te dai pe mana lor asa cu una cu doua, mai tortureaza-i mama si tu putin, tine-i in sah”
Marc: Margot, esti?
Eram cufundata in maretia momentului, si in gandurile mele crizate, bineinteles…
Margot: Da, da, sunt….adica…da sunt….ce ziceai? (faceam pe inaccesibila, figuri…)
Marc: Asa, bine, vad ca ti-ai revenit si tu, mi-amrevenit si eu, sa atingem deci, problema spinoasa…
Ma gandeam “Problema spinoasa, ce dracu poate sa fie atat de SPINOS incat sa nu poata sa imi spuna odata…clar, ma place”
Marc:. ..Mai Margot, stii, as fi vrut si eu sa stiu…daca….daca….adica…cecredeprietenataAmeliedespremine?
Eu, raman cu gura cascata, mai-mai sa-mi dea ditamai lacrimile de crcodil. Da ma tin, nici de-a dracu nu plang, pai ce, sa vada el ca sunt slaba de inger? Neah, i-auzi la el….Amelie….ahaaaa,deci asta fuse problema SPINOASA.
Margot: Nu stiu.
Marc: Cum nu stii?
Margot: Nu stiu, nu am discutat niciodata despre baieti. Ce, de baieti ne arde noua?
Marc: Pai de ce va arde voua? Aveti aproape 20 de ani, de ce altceva ar trebui sa va arda?
Margot:Eu stiu…de carti, literatura, muzica clasica. O fata de varsta noastra ar trebui sa-l iubeasca doar pe Beaudelaire, stiu eu, Proust, Balzac…
Marc: Da mai, Margot, dar…astia sunt…stii tu…morti…cum poti sa iubesti un mort? Si in plus, si eu sunt un artist. Pictez
Margot: Si daca pictezi ce? Crezi ca Amelie lesina asa dupa prima pensula care ii cade in fata? Nu nu, nu e chiar asa de simplu….-Pai si…ce ar trebui sa fac sa lesine dupa…stii tu…dupa…mine…?
Margot: Stiu si eu…habar nu am. Ti-am zis ca nu am atins subiectul. Pentru noi…cum sa iti spun, o relatie de amor cu un barbat, cum sa iti spun eu tie ca sa intelegi..?!?….ah, da, stiu…nu constituie o problema SPINOASA….
Marc: Ahaaaa…..
Isi duce mana la tampla si face o mutrita deznadajduita, dar adorabila…. reia…
Marc: Ahaaa….sii, atunci uite, te intreb pe tine, pentru ca esti prietena cu ea, si stii tu, prietenele se cunosc bine intre ele. Cum trebuie sa fiu ca sa ii plac?
Margot: Original
Marc: Original? Pai si nu sunt?
Margot: Stiu si eu mai, te cheama Marc, parca?
Marc: Vai, Margot, ce memorie mica ai…nu, dar stii cum e, nu prea retin ceea ce nu ma intereseaza
A dracului ce ma facusem, eram jignita in amorul propriu, trebuia sa il fierb in suc propriu, desi aveam de gand sa ii pun o vorba buna la Amelie, ce, vorba mamei “Are balta peste…”
Marc: Vai, Mrgot, deci numele meu nu te intereseaza?
Margot:De ce m-ar interesa?
Marc: Pentru ca sunt pictor, si mai devreme mi=-ai zis ca iti plac pictorii, ca te fascineaza, ca vrei sa te pictez…
M-a prins in knock-out….la naiba…
Margot: Si ce daca, ce-are a face numele cu pictura?
Marc: Pai are, stii, de obicei, pictorii isi semneaza lucrarile cu numele lor….e destul de important numele….
Margot: Pentru mine nu e… Importanta e creatia…creatia il naste pe artist si il inscriein constiinta posteritatii. Si numai o creatie de geniu ma poate face sa retin un nume de muritor. Creatia….creatia e nemuritoare. Ea, si nimic altceva…
Marc: Esti imposibila…
Margot: Bine, poate ca sunt
Marc: Nu poate, chiar esti…
Margot: Trebuie sa plec, ma plictisesti.
Marc: Stai putin, si Amelie?
Margot: Ca sa-i placi Ameliei, ar trebui sa faci o schimbare completa de figura si personalitate, esti prea sters pentru ea.
I i zic cuvintele acestea cu dispret, cu trufie si superioritate. Il simt cum se dezumfla, ii vad figura cum se schimba intr-o nuanta pamantie.
Margot:Intersanta culoarea fetei tale acum, ai putea sa o folosesti in tablourile tale, dragul meu pictor…
Nu zice nimic, ma priveste cu ura, eu ma ridic si ma indepartez de el, indreptandu-ma catre iesire. Imi aranjez pliurile rochiei, buclele, fac o miscare teatrala din cap si ies fara sa ii arunc nici o privire. L-am invatat minte pe dobitoc…”
Va urma
