Reverie

Am aprins lumanrari mortilor, am aprins noaptea, cu lacrimi in ochi si umbre de regrete. Am plans mortii care nu aveau sa mai vina, am plans lumina slaba din flacara ce palpaia de dupa fereastra, am privit mormantul de departe si mi-am imaginat ca ma priveste…

Profund..profund am resimtit mortile ce vor sa vina, am resimtit trecul si viitorul si le-am regretat greselile savarsite si nesavarsite, am regretat avalansa de ganduri necurate si poftele carnale satisfacute cu vinovatie in noaptile intunecate de nori…

Plangand am sa iti sfasii hainele, si pilelea, pana ce va ramane numai scheletul, si numai inima sa-ti mai bata in corp, dureros, salbatic, carnal. Durere…meriti durerea ca pe o izbavire a mortii, meriti moartea in sine ca sa te speli de pacate, meriti pacatul in sine ca sa te minti ca iti traiesti viata…pacatul, savarsirea lui, moralitatea… Moralitatea?

O viata morala cara in spatele ei o tona de frustrari, cantate in tonalitati inalte de voci satanice ce te ispitesc spre pacat, iar pacatul la randul lui te poseda prin frustrarea savarsirii unei fapte ce te rusineaza. Deci suntem o specie frustrata…frustrare…frustrarea de a nu face sau a fi facut ceva. Frustrarea? O simpla nemultumire a speciei umane, o specie murdara…daunatoare…

Ochii plini de lacrimi, furie nascuta din rusine, sau rusine nascuta din rusine? Simt cum neputinta imi impanzeste ochii si imi intuneca simtirile…simt, simt ca cerul devine incet-incet negru, simt ura…tu, o simti?

Tu simti iubirea? Un suflet inocent simte ura? Un suflet inocent distinge adevarul din minciuna? Un suflet inocent, moare, se stinge incet, ca lumanarile ce ard pana cand ceara se termina. Un suflet inocent se perverteste in timp, din cauza oamenilor, caci oamenii isi strica semenii curati, isi strica vecinii de habitat, isi strica planeta, isi ranesc corpurile, sufletele…

Un suflet poluat gaseste oare drumul spre purificare? Un suflet poluat cu mizerii isi doreste oare sa fie iar curat? A fost oare sufletul acela curat?

M-am inrait, isi spune sufletul, m-am umplut de furie, de greu si simt cum ma reneaga puiul omului, puiul de om; te repudiez puiule de om, te repudiez cu ura, te repudiez cu mila, te repudiez si te caut sa te iau inapoi, sa te cresc acum, in vremurile astea tulburi, cand toate s-au rasturnat cu susul in jos, cand mortii invie, cand tinerii mor, cand aurul pretuieste mai mult decat iubirea. Vino inapoi, pui de om, vino inapoi sa-ti protejez inocenta intr-o colivie de aur din care vei vrea mai tarziu sa scapi, sa zbori liber, sa te murdaresti, sa inoti intr-un ocean poluat, sa-ti poluezi viata si sufletul, si sa te invininezi cu necazuri. Vino puiule de om,dormi, in curand va fii mai bine…

Vino puiule de om, curand vei iubi, si vei simti iubirea ca un ac ce iti injecteaza in inima venin cald, si dulce, un venin verde, ca demonul din operele lui Shakespeare, demonul verde, gelozia. Vei vrea ca ceea ce iubesti sa fie numai al tau! -pui de om, prost ce esti! Nu vei stii tu vreodata ca egoismul duce la pieire? Imparte puiule de om, dar nu da totul, pastreaza pentru tine ce e mai frumos, ce e mai profund, si afunda-te in ele cand ceilalti oameni iti calca in picioare visele, cand te dau la oparte fara mila, cand te pun la zid si te acuza de nimicuri zburatoare. Eheee, puiule de om, ce de mai viata de rahat te-asteapta…

Sunt in pana de idei…blogul e in concediu nelimitat. Puteti sa urmatiri twitter-ul daca vreti sa mai stiti ce fac. Imi cer scuze celor care ma citeau des, dar nu mai iese nimic. Deci, pauza.

Sunt la mare de duminica trecuta, m-am prajit bine la soare, m-am distrat, am fost in vama, am baut tequila si am dansat la stuf,  well, i’m a happy person now.Maine imi iau boyfriendu de mana si ma intorc acasa…realitatea cruda :((. Revin cu poze si povestiri;)

Robbie Williams - Feel
Asculta mai multe audio Muzica »
Mi-as fi plimbat bietele picioare obosite inca mult timp, sa vad fetele oamenilor, asa, triste, sau fericite, si zambetele fugare, sa zambesc si sa astept sa mi se rapunda la fel. Copii, pe role, pe biciclete, unii pro, altii incepatori, placi de skate-board si cazaturi. Nu-i nimic copile, cazi, te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe.

Ce frumosi erau oamenii in ziua aia, asa, cu tote secretele lor, cu toata durerea ce se rasfrangea de pe chipurile alea fericite. Aratau cum arata pamantul dupa ploaie, si in aer se simtea miros de tei si de mana maicii domnului. Dar aveam prea obosite picoarelele, si oamenii umpleau bancile cu veselia lor…

Ma oboseau oamenii, ii vedeam cum se bucura de fiecare raza de soare si ma durea…un om chinuit, un om ce nu poate sa se bucure de lucrurile simple…exhaustiv…epuizasem orice resursa de fericire.

Pamant nefertil, ce ironie, ma simteam ca o bucata de pamant pe care cineva turnase acid sulfuric… in mine n-au sa mai creasca sentimente, si voi, vai, voi veti crede mereu ca sunt un om bolnav, ca sunt nebuna…dar, Dumnezeule, ce frumosi erau oamenii azi, cand teii abia inflorisera, si plouase putin, si soarele incalzea binevoitor ratarea mea .

Iar eu stateam undeva jos, pe pamantul umed, si ma uitam la voi, cu ochii umeziti, ma uitam cum mame isi invatau fetitele sa mearga pe biciclete, ma uitam cu tati se jucau cu baietii lor fotbal, ma uitam cum doua fetite o respingeau pe a treia, care incepea sa planga si fugea la mama ei, cerand protectie…nu putea intelege. De ce nu se joaca si cu ea?

E o lume cruda si copii nu pot fii ipocriti, copii nu pot sa minta, copii sunt lipsiti de sentimente uneori. In inoenta se naste perfidia, iar inocenta insasi, zic eu, e nascuta din grotesc. De ce? Penru ca ei, copii sunt rai, si oamenii sunt rai, si e o lupta continua pentru supravietuire, indiferent de varsta; cand esti mic, vrei sa te joci, si in jocul tau incluzi elemente din viata unui adult, te certi cu tancii de varsta ta, esti rau, ii respingi pe cei care nu iti plac, discriminezi, nu iti pasa, nu ai inca niste valori morale. Si te iertam pentru asta copile… Apoi vrei sa fii popular, ti-o iei in cap daca obtii ceea ce iti doresti, daca nu reusesti, devii un frustrat, nu e bine niciodata… viata e o lupta, te lupti ca sa obtii ceva, te lupti ca sa ajungi cineva, sa le demonstrezi celorlalti ca esti demn de aerul pe care il respiri. Esti un nimic…te lupti si in ultimele clipe de viata, vrei sa mai furi putin suflu, si renunti cu greu, omule…

Si-atunci, ce-mi trebuie sa mai admir oamenii? Ei nu ma iubesc, sunt prea importanti cu vietile lor ca sa le mai pese de inca o cersetoare batrana ce sta si priveste multimea de pusti cate tipa, alearga si se joaca…se joaca de parca ar trai in societatea adultilor, isi doresc sa fie adulti…apoi, and cresc, tanjesc dupa copilarie…

Copii astia, alearga in jurul meu bezmetici, nu ma plac, se uita ciudat la mine si trec mai departe, si ce frumosi sunt, si ce speriati de baba asta urata, si murdara, care miroase deja a mormant, nu stiu ca se pregateste sa moara, si nu va mai invata vreodata ce inseamna sa iubesti.

-Tanti, tu ai fost vreodata copil?

Am ridicat ochii speriata din pamant, o fetita de un metru, cu ochii albastrii, inteligenti, cu parul lung si blond ma privea curioasa. Pe cand imi reveneam din soc, ma gandeam la ironie, eu, care dispretuiam atat de mult in momentele acestea copilaria, si viata, si oamenii, eu, o baba senila care nu mai are nici un sens in viata, sunt acostata de o copilita cu ochi de viezure care vrea sa stie daca am fost copil.

-Eu?, ii raspund ca si cum de-abia acum imi dau seama ca nu mai am de mult varsta ei si ca sunt batrana. Eu am fost candva copil, de muuuuult tare. ii raspund cu un zambet pe fata.

Pustoaica pare sa ma placa, PE MINE! De ce ma place copilul asta nu stiu, dar se aseaza jos, langa mine si incepe sa se joace cu un fir de iarba.

-Si era frumos cand erai tu copil? Erai o fetita cuminte? O ascultai pe mamica ta?

Incep sa rad, copila mi sa bagat pe sub piele.

-Eheee, bineinteles ca era frumos. Nu erau atatea dracii din astea de care aveti voi, dar era frumos sa stii.

-De ce nu erau dracii?

-Pentru ca nu erau.

-Da cu ce te jucai. Aveai papusi?

-Papusi? O gramada de papusi din carpa si din coceni de porumb.

-Si le faceai rochite?

-O gramada.

-Ce frumos… spune viezurele si se ridica sa plece. Acum trebuie sa te las, ma astepata mami a mea. Si tu ai o mami a ta, nu?

-Aveam si eu o mami a mea, dar acum e in ceruri.

-In ceruri?

-Da, cu ingerasii…

-Cu ingerasii….inseamna ca mamica ta a fost buna. Si zambeste frumos, isi da parul de pe ochi si o ia la figa spre mama ei.

O privesc cum se indeparteaza, inocenta, cu parul fluturandu-i in urma si cu farmecul ingenuu ce il au copii numai la varsta ei. Ma asez pe pamant si astept sa mor, astept sa mor caci sunt impacata. Impacata de un copil care nu ma cunostea, care a avut incredere in mine desi eram batrana, si urata. Un copil care a stiut instinctiv ca am nevoie de ajutor, si m-a ajutat, fara sa vrea neeaparat sa faca asta.

Stiu ca oamenii erau frumosi, si mirosea a tei, si ca stateam pe pamant si eram batrana. Stiu ca am pus capul jos si am murit fericita, cu zambetul unui copil in minte, cu increderea in oameni recastigata.

Un om chinuit? Intr-adevar, ai nevoie de un singur copil care sa iti spuna ceva banal ca sa iti recastigi linistea. Si n-ai sa mai fii un om chinuit…

  O durere surda, nemiloasa imi strabatea corpul, la intervale regulate de timp, acea durere mai mult psihica decat fizica, cu muschi incordati si lacrimi oprite la iesirea din ochi, tocmai la iesire. Si nodul in gat provocat de dorinta teribila de a plange, de revolta…durerea colesitoare, cand ego-ul ma uraste, cand nici propria mea fiinta nu se mai contopeste cu persoana mea, cand lupta crancena dintre bine si rau se desfasoara pe terenul neutru al fizicului.

Fierbinteala si spasme musculare din ce in ce mai puternice, amintiri venind de-a valma intr-un cap mult prea mic pentru a le mai primi, percepe, procesa. Oameni, fete, remuscari ascunse si neimpliniri. Gelozia ce imi macina fiecare por si zambetul sfidator al demonului inverzit de ura, lacrimi inveninate, si tipatul acela jalnic…

Metamorfoza mea din fiinta in cenusa era aproape de sfarsit, nu mai aveam sentimente, doar ura si  incapacitatea de a percepe oamenii ca innainte, ma uram pe mine si pe semenii mei, nu mai eram o fiinta, eram un robot cu piele, si muschi, si gandire. Dar lacrimile se pietrificasera inainte sa iasa din ochi, si plansul, vai plansul nu-si mai avea locul in fiinta aceea lipsita de sentimente si scupule, vai plansul…in urma lui ramase o umbra de tristete asternuta pe globul ocular ca un ecran de protectie. Din ras nu mai ramae decat un ranjet stupid, ingrozitor si vulgar. Imi transformasem fiinta in ceva nedefinit, in materie de cea mai joasa speta, si trasformarea duruse mai tare ca lama unui cutit.

In lasitatea mea  nu avusesem nicicand intentia de a-mi ucide timpul, sau corpul, imi vatamsem sufletul insa iremediabil, si ura sapase adanci santuri de crispare pe chipul meu, pe maini, imi transformase parul in sarma si frustrarile in calitati, si eram un om pierdut printre atatea alte mii de jivine invinse de sortile potrivnice, si as fi vrut sa plec departe de mine, sa imi parasesc trupul, sa imi parasesc ranile si durerea ce ma strangula necontenit, fericita in nefericirea mea nenorocita, blamata de mine, uratita de viata interioara murdara pe care o duceam…

M-am asezat pe un fotolui murdar pe care il adusese cineva in scara blocului, mi-am aprins o tigara si am inceput sa fumez privind in gol, am intrat in casa, am facut un dus si m-am culcat. Spalase apa tot raul?!?