Robbie Williams - Feel
Asculta mai multe audio Muzica »
Mi-as fi plimbat bietele picioare obosite inca mult timp, sa vad fetele oamenilor, asa, triste, sau fericite, si zambetele fugare, sa zambesc si sa astept sa mi se rapunda la fel. Copii, pe role, pe biciclete, unii pro, altii incepatori, placi de skate-board si cazaturi. Nu-i nimic copile, cazi, te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe.

Ce frumosi erau oamenii in ziua aia, asa, cu tote secretele lor, cu toata durerea ce se rasfrangea de pe chipurile alea fericite. Aratau cum arata pamantul dupa ploaie, si in aer se simtea miros de tei si de mana maicii domnului. Dar aveam prea obosite picoarelele, si oamenii umpleau bancile cu veselia lor…

Ma oboseau oamenii, ii vedeam cum se bucura de fiecare raza de soare si ma durea…un om chinuit, un om ce nu poate sa se bucure de lucrurile simple…exhaustiv…epuizasem orice resursa de fericire.

Pamant nefertil, ce ironie, ma simteam ca o bucata de pamant pe care cineva turnase acid sulfuric… in mine n-au sa mai creasca sentimente, si voi, vai, voi veti crede mereu ca sunt un om bolnav, ca sunt nebuna…dar, Dumnezeule, ce frumosi erau oamenii azi, cand teii abia inflorisera, si plouase putin, si soarele incalzea binevoitor ratarea mea .

Iar eu stateam undeva jos, pe pamantul umed, si ma uitam la voi, cu ochii umeziti, ma uitam cum mame isi invatau fetitele sa mearga pe biciclete, ma uitam cu tati se jucau cu baietii lor fotbal, ma uitam cum doua fetite o respingeau pe a treia, care incepea sa planga si fugea la mama ei, cerand protectie…nu putea intelege. De ce nu se joaca si cu ea?

E o lume cruda si copii nu pot fii ipocriti, copii nu pot sa minta, copii sunt lipsiti de sentimente uneori. In inoenta se naste perfidia, iar inocenta insasi, zic eu, e nascuta din grotesc. De ce? Penru ca ei, copii sunt rai, si oamenii sunt rai, si e o lupta continua pentru supravietuire, indiferent de varsta; cand esti mic, vrei sa te joci, si in jocul tau incluzi elemente din viata unui adult, te certi cu tancii de varsta ta, esti rau, ii respingi pe cei care nu iti plac, discriminezi, nu iti pasa, nu ai inca niste valori morale. Si te iertam pentru asta copile… Apoi vrei sa fii popular, ti-o iei in cap daca obtii ceea ce iti doresti, daca nu reusesti, devii un frustrat, nu e bine niciodata… viata e o lupta, te lupti ca sa obtii ceva, te lupti ca sa ajungi cineva, sa le demonstrezi celorlalti ca esti demn de aerul pe care il respiri. Esti un nimic…te lupti si in ultimele clipe de viata, vrei sa mai furi putin suflu, si renunti cu greu, omule…

Si-atunci, ce-mi trebuie sa mai admir oamenii? Ei nu ma iubesc, sunt prea importanti cu vietile lor ca sa le mai pese de inca o cersetoare batrana ce sta si priveste multimea de pusti cate tipa, alearga si se joaca…se joaca de parca ar trai in societatea adultilor, isi doresc sa fie adulti…apoi, and cresc, tanjesc dupa copilarie…

Copii astia, alearga in jurul meu bezmetici, nu ma plac, se uita ciudat la mine si trec mai departe, si ce frumosi sunt, si ce speriati de baba asta urata, si murdara, care miroase deja a mormant, nu stiu ca se pregateste sa moara, si nu va mai invata vreodata ce inseamna sa iubesti.

-Tanti, tu ai fost vreodata copil?

Am ridicat ochii speriata din pamant, o fetita de un metru, cu ochii albastrii, inteligenti, cu parul lung si blond ma privea curioasa. Pe cand imi reveneam din soc, ma gandeam la ironie, eu, care dispretuiam atat de mult in momentele acestea copilaria, si viata, si oamenii, eu, o baba senila care nu mai are nici un sens in viata, sunt acostata de o copilita cu ochi de viezure care vrea sa stie daca am fost copil.

-Eu?, ii raspund ca si cum de-abia acum imi dau seama ca nu mai am de mult varsta ei si ca sunt batrana. Eu am fost candva copil, de muuuuult tare. ii raspund cu un zambet pe fata.

Pustoaica pare sa ma placa, PE MINE! De ce ma place copilul asta nu stiu, dar se aseaza jos, langa mine si incepe sa se joace cu un fir de iarba.

-Si era frumos cand erai tu copil? Erai o fetita cuminte? O ascultai pe mamica ta?

Incep sa rad, copila mi sa bagat pe sub piele.

-Eheee, bineinteles ca era frumos. Nu erau atatea dracii din astea de care aveti voi, dar era frumos sa stii.

-De ce nu erau dracii?

-Pentru ca nu erau.

-Da cu ce te jucai. Aveai papusi?

-Papusi? O gramada de papusi din carpa si din coceni de porumb.

-Si le faceai rochite?

-O gramada.

-Ce frumos… spune viezurele si se ridica sa plece. Acum trebuie sa te las, ma astepata mami a mea. Si tu ai o mami a ta, nu?

-Aveam si eu o mami a mea, dar acum e in ceruri.

-In ceruri?

-Da, cu ingerasii…

-Cu ingerasii….inseamna ca mamica ta a fost buna. Si zambeste frumos, isi da parul de pe ochi si o ia la figa spre mama ei.

O privesc cum se indeparteaza, inocenta, cu parul fluturandu-i in urma si cu farmecul ingenuu ce il au copii numai la varsta ei. Ma asez pe pamant si astept sa mor, astept sa mor caci sunt impacata. Impacata de un copil care nu ma cunostea, care a avut incredere in mine desi eram batrana, si urata. Un copil care a stiut instinctiv ca am nevoie de ajutor, si m-a ajutat, fara sa vrea neeaparat sa faca asta.

Stiu ca oamenii erau frumosi, si mirosea a tei, si ca stateam pe pamant si eram batrana. Stiu ca am pus capul jos si am murit fericita, cu zambetul unui copil in minte, cu increderea in oameni recastigata.

Un om chinuit? Intr-adevar, ai nevoie de un singur copil care sa iti spuna ceva banal ca sa iti recastigi linistea. Si n-ai sa mai fii un om chinuit…

  O durere surda, nemiloasa imi strabatea corpul, la intervale regulate de timp, acea durere mai mult psihica decat fizica, cu muschi incordati si lacrimi oprite la iesirea din ochi, tocmai la iesire. Si nodul in gat provocat de dorinta teribila de a plange, de revolta…durerea colesitoare, cand ego-ul ma uraste, cand nici propria mea fiinta nu se mai contopeste cu persoana mea, cand lupta crancena dintre bine si rau se desfasoara pe terenul neutru al fizicului.

Fierbinteala si spasme musculare din ce in ce mai puternice, amintiri venind de-a valma intr-un cap mult prea mic pentru a le mai primi, percepe, procesa. Oameni, fete, remuscari ascunse si neimpliniri. Gelozia ce imi macina fiecare por si zambetul sfidator al demonului inverzit de ura, lacrimi inveninate, si tipatul acela jalnic…

Metamorfoza mea din fiinta in cenusa era aproape de sfarsit, nu mai aveam sentimente, doar ura si  incapacitatea de a percepe oamenii ca innainte, ma uram pe mine si pe semenii mei, nu mai eram o fiinta, eram un robot cu piele, si muschi, si gandire. Dar lacrimile se pietrificasera inainte sa iasa din ochi, si plansul, vai plansul nu-si mai avea locul in fiinta aceea lipsita de sentimente si scupule, vai plansul…in urma lui ramase o umbra de tristete asternuta pe globul ocular ca un ecran de protectie. Din ras nu mai ramae decat un ranjet stupid, ingrozitor si vulgar. Imi transformasem fiinta in ceva nedefinit, in materie de cea mai joasa speta, si trasformarea duruse mai tare ca lama unui cutit.

In lasitatea mea  nu avusesem nicicand intentia de a-mi ucide timpul, sau corpul, imi vatamsem sufletul insa iremediabil, si ura sapase adanci santuri de crispare pe chipul meu, pe maini, imi transformase parul in sarma si frustrarile in calitati, si eram un om pierdut printre atatea alte mii de jivine invinse de sortile potrivnice, si as fi vrut sa plec departe de mine, sa imi parasesc trupul, sa imi parasesc ranile si durerea ce ma strangula necontenit, fericita in nefericirea mea nenorocita, blamata de mine, uratita de viata interioara murdara pe care o duceam…

M-am asezat pe un fotolui murdar pe care il adusese cineva in scara blocului, mi-am aprins o tigara si am inceput sa fumez privind in gol, am intrat in casa, am facut un dus si m-am culcat. Spalase apa tot raul?!?

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

 Se nåscu dintr-o cana de cafea, din aroma inconfundabilå a unei dimineţi tarzii de varå, petrecutå printre cearşafuri albe, apretate şi miros de iabå proaspåt cositå. Se nåscu dintr-o carte, ca sa traiascå in aer, så pluteascå deasupra påmantului, så iubeascå oameni şi så se spele de påcate cu apå rece. Era copilul cafelei, dar şi al omului, al florilor de cais şi al cireşelor aromate de mai. Îşi plimba pårul galben pe sub frunzele de castan şi muşca cu poftå dintr-un mar.

Îşi scria pe mâini intrebåri şi le raspundea cu buzele, cânta şi dansa în ploaie, privea apusul cu ochii mari, fermecaţi, plângea de fricå noaptea, sub cerul înstelat, tråia în timp ce murea soarele ca så renascå dimineaţa. Atunci îşi ştergea ochii şi îşi bea cafeaua, şi continua visul târziu al unei dimineţi printre picåturi de ploaie şi bucåţi de soare, si ochi umezi, de copil fårå griji…

Ochii albaştri şi mâini gingaşe, unghii minuscule, priviri furişe, şi zâmbet, toate contopite într-o singurå fiintå sublimâ, mai presus de gândirea umanâ, ca umbra nucilor  într-o zi toridå de varå, copilaria toatå prinså între palme…

Så-ţi imaginezi o lume perfectå, så poţi så te transpui în pielea copilului mort cţndva, så poţi så îţi iei viaţa de la capåt….så fie acesta råspunsul la toate întrebårile tale?

Frig şi  întuneric, mai conteazå ceva dacå te simţi singur, mai poţi så crezi cå priveşti viaţa în faţå, cu inocenţå, cu ochii mari şi curioşi…mai poţi spune, cu mâna pe inimå ca vei crede tot ce ţi se va spune? Mai ai încredere în oameni cum au copii? Mai eşti copil?

Viaţa îl perverti atât de mult cå începu så bea mai multå cafea, începu så fumeze, ţigara de la ţigara, uitând jocul ingenuu al copilului din el, cearşafurile albe nu îl mai fascinau cum o fåceau odata, nici florile, nici caişii, nici cårtile cu basme. Acum era adult, şi soarta îi închisese toate porţile, cåci oamenii il minţeau, ploaia cådea rece,  iar razele soarelui încålzeau mai greu trupul råvåsit de vicii al adultului-copil. Încet, încet, apare moartea, şi nu va mai putea trezi vreodatå la viatå trupul  copilului ucis…

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei “mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…