Reverie

Robbie Williams - Feel
Asculta mai multe audio Muzica »
Mi-as fi plimbat bietele picioare obosite inca mult timp, sa vad fetele oamenilor, asa, triste, sau fericite, si zambetele fugare, sa zambesc si sa astept sa mi se rapunda la fel. Copii, pe role, pe biciclete, unii pro, altii incepatori, placi de skate-board si cazaturi. Nu-i nimic copile, cazi, te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe.

Ce frumosi erau oamenii in ziua aia, asa, cu tote secretele lor, cu toata durerea ce se rasfrangea de pe chipurile alea fericite. Aratau cum arata pamantul dupa ploaie, si in aer se simtea miros de tei si de mana maicii domnului. Dar aveam prea obosite picoarelele, si oamenii umpleau bancile cu veselia lor…

Ma oboseau oamenii, ii vedeam cum se bucura de fiecare raza de soare si ma durea…un om chinuit, un om ce nu poate sa se bucure de lucrurile simple…exhaustiv…epuizasem orice resursa de fericire.

Pamant nefertil, ce ironie, ma simteam ca o bucata de pamant pe care cineva turnase acid sulfuric… in mine n-au sa mai creasca sentimente, si voi, vai, voi veti crede mereu ca sunt un om bolnav, ca sunt nebuna…dar, Dumnezeule, ce frumosi erau oamenii azi, cand teii abia inflorisera, si plouase putin, si soarele incalzea binevoitor ratarea mea .

Iar eu stateam undeva jos, pe pamantul umed, si ma uitam la voi, cu ochii umeziti, ma uitam cum mame isi invatau fetitele sa mearga pe biciclete, ma uitam cu tati se jucau cu baietii lor fotbal, ma uitam cum doua fetite o respingeau pe a treia, care incepea sa planga si fugea la mama ei, cerand protectie…nu putea intelege. De ce nu se joaca si cu ea?

E o lume cruda si copii nu pot fii ipocriti, copii nu pot sa minta, copii sunt lipsiti de sentimente uneori. In inoenta se naste perfidia, iar inocenta insasi, zic eu, e nascuta din grotesc. De ce? Penru ca ei, copii sunt rai, si oamenii sunt rai, si e o lupta continua pentru supravietuire, indiferent de varsta; cand esti mic, vrei sa te joci, si in jocul tau incluzi elemente din viata unui adult, te certi cu tancii de varsta ta, esti rau, ii respingi pe cei care nu iti plac, discriminezi, nu iti pasa, nu ai inca niste valori morale. Si te iertam pentru asta copile… Apoi vrei sa fii popular, ti-o iei in cap daca obtii ceea ce iti doresti, daca nu reusesti, devii un frustrat, nu e bine niciodata… viata e o lupta, te lupti ca sa obtii ceva, te lupti ca sa ajungi cineva, sa le demonstrezi celorlalti ca esti demn de aerul pe care il respiri. Esti un nimic…te lupti si in ultimele clipe de viata, vrei sa mai furi putin suflu, si renunti cu greu, omule…

Si-atunci, ce-mi trebuie sa mai admir oamenii? Ei nu ma iubesc, sunt prea importanti cu vietile lor ca sa le mai pese de inca o cersetoare batrana ce sta si priveste multimea de pusti cate tipa, alearga si se joaca…se joaca de parca ar trai in societatea adultilor, isi doresc sa fie adulti…apoi, and cresc, tanjesc dupa copilarie…

Copii astia, alearga in jurul meu bezmetici, nu ma plac, se uita ciudat la mine si trec mai departe, si ce frumosi sunt, si ce speriati de baba asta urata, si murdara, care miroase deja a mormant, nu stiu ca se pregateste sa moara, si nu va mai invata vreodata ce inseamna sa iubesti.

-Tanti, tu ai fost vreodata copil?

Am ridicat ochii speriata din pamant, o fetita de un metru, cu ochii albastrii, inteligenti, cu parul lung si blond ma privea curioasa. Pe cand imi reveneam din soc, ma gandeam la ironie, eu, care dispretuiam atat de mult in momentele acestea copilaria, si viata, si oamenii, eu, o baba senila care nu mai are nici un sens in viata, sunt acostata de o copilita cu ochi de viezure care vrea sa stie daca am fost copil.

-Eu?, ii raspund ca si cum de-abia acum imi dau seama ca nu mai am de mult varsta ei si ca sunt batrana. Eu am fost candva copil, de muuuuult tare. ii raspund cu un zambet pe fata.

Pustoaica pare sa ma placa, PE MINE! De ce ma place copilul asta nu stiu, dar se aseaza jos, langa mine si incepe sa se joace cu un fir de iarba.

-Si era frumos cand erai tu copil? Erai o fetita cuminte? O ascultai pe mamica ta?

Incep sa rad, copila mi sa bagat pe sub piele.

-Eheee, bineinteles ca era frumos. Nu erau atatea dracii din astea de care aveti voi, dar era frumos sa stii.

-De ce nu erau dracii?

-Pentru ca nu erau.

-Da cu ce te jucai. Aveai papusi?

-Papusi? O gramada de papusi din carpa si din coceni de porumb.

-Si le faceai rochite?

-O gramada.

-Ce frumos… spune viezurele si se ridica sa plece. Acum trebuie sa te las, ma astepata mami a mea. Si tu ai o mami a ta, nu?

-Aveam si eu o mami a mea, dar acum e in ceruri.

-In ceruri?

-Da, cu ingerasii…

-Cu ingerasii….inseamna ca mamica ta a fost buna. Si zambeste frumos, isi da parul de pe ochi si o ia la figa spre mama ei.

O privesc cum se indeparteaza, inocenta, cu parul fluturandu-i in urma si cu farmecul ingenuu ce il au copii numai la varsta ei. Ma asez pe pamant si astept sa mor, astept sa mor caci sunt impacata. Impacata de un copil care nu ma cunostea, care a avut incredere in mine desi eram batrana, si urata. Un copil care a stiut instinctiv ca am nevoie de ajutor, si m-a ajutat, fara sa vrea neeaparat sa faca asta.

Stiu ca oamenii erau frumosi, si mirosea a tei, si ca stateam pe pamant si eram batrana. Stiu ca am pus capul jos si am murit fericita, cu zambetul unui copil in minte, cu increderea in oameni recastigata.

Un om chinuit? Intr-adevar, ai nevoie de un singur copil care sa iti spuna ceva banal ca sa iti recastigi linistea. Si n-ai sa mai fii un om chinuit…

  O durere surda, nemiloasa imi strabatea corpul, la intervale regulate de timp, acea durere mai mult psihica decat fizica, cu muschi incordati si lacrimi oprite la iesirea din ochi, tocmai la iesire. Si nodul in gat provocat de dorinta teribila de a plange, de revolta…durerea colesitoare, cand ego-ul ma uraste, cand nici propria mea fiinta nu se mai contopeste cu persoana mea, cand lupta crancena dintre bine si rau se desfasoara pe terenul neutru al fizicului.

Fierbinteala si spasme musculare din ce in ce mai puternice, amintiri venind de-a valma intr-un cap mult prea mic pentru a le mai primi, percepe, procesa. Oameni, fete, remuscari ascunse si neimpliniri. Gelozia ce imi macina fiecare por si zambetul sfidator al demonului inverzit de ura, lacrimi inveninate, si tipatul acela jalnic…

Metamorfoza mea din fiinta in cenusa era aproape de sfarsit, nu mai aveam sentimente, doar ura si  incapacitatea de a percepe oamenii ca innainte, ma uram pe mine si pe semenii mei, nu mai eram o fiinta, eram un robot cu piele, si muschi, si gandire. Dar lacrimile se pietrificasera inainte sa iasa din ochi, si plansul, vai plansul nu-si mai avea locul in fiinta aceea lipsita de sentimente si scupule, vai plansul…in urma lui ramase o umbra de tristete asternuta pe globul ocular ca un ecran de protectie. Din ras nu mai ramae decat un ranjet stupid, ingrozitor si vulgar. Imi transformasem fiinta in ceva nedefinit, in materie de cea mai joasa speta, si trasformarea duruse mai tare ca lama unui cutit.

In lasitatea mea  nu avusesem nicicand intentia de a-mi ucide timpul, sau corpul, imi vatamsem sufletul insa iremediabil, si ura sapase adanci santuri de crispare pe chipul meu, pe maini, imi transformase parul in sarma si frustrarile in calitati, si eram un om pierdut printre atatea alte mii de jivine invinse de sortile potrivnice, si as fi vrut sa plec departe de mine, sa imi parasesc trupul, sa imi parasesc ranile si durerea ce ma strangula necontenit, fericita in nefericirea mea nenorocita, blamata de mine, uratita de viata interioara murdara pe care o duceam…

M-am asezat pe un fotolui murdar pe care il adusese cineva in scara blocului, mi-am aprins o tigara si am inceput sa fumez privind in gol, am intrat in casa, am facut un dus si m-am culcat. Spalase apa tot raul?!?

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei “mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

 As incepe postul acesta ca pe o compunere de clasa aIV-a, “orasul meu este…”, deci, sa purcedem: Orasul meu este mic, si special  in acelasi timp, tocmai datorita acestei marimi a lui. E mic, e simpatic uneori,  dar are si el, ca orice oras ce se respecta, o gramada de lipsuri.   Si da, as enumera o gramada de factori care il uratesc,  care ii strica armonia. De aceea cred eu, orasul asta are nevoie de ceva nou, as vrea ca vanzatoarele sa fie mai dragute, sa nu te mai serveasca in scarba, pentru ca pe mine una, lucrul acesta ma face sa ma simt prost, desi nu ar trebui, desi e dreptul meu sa ma gandesc de doua ori inainte sa cumpar ceva, sunt banii mei doar. Dar asta e o problema cu care se confrunta toata tara, a devenit deja cliseu.

Ma gandesc uneori ca spitalul este prost amplasat ca ar trebui sa fie intr-o zona mai linistita,nu vizavi cu parcul. In plus, primaria il foloseste pe post de decor pentru scena o scena improvizata si organizeaza spectacole chiar in fata acestei institutii, unde se presupune ca trebuie sa fie liniste, bolnavii au nevoie de liniste si de odihna, si nu e tocmai placut sa iti duduie boxele alea uriase in cap atata timp, cand tu te simti ca naiba. Pe langa asta, fiind amplasat atat de aproape de parc, o alta sursa de galagie, mai ales noaptea, o constituie “shmekerii” cu Dacii tunate care dau drumul la manele sau la hip-hop, ca asa e la moda, cat mai tare posibil, pana gajaie, pana iti iau foc timpanele. Nu o sa ii critic acum, pozitia mea fata de ei este clara, nu au pic de respect pentru cei internati, nu se gandesc ca acolo mor oameni, ca pe holurile spitalului cineva tocmai primeste o veste proasta despre o persoana draga, si de afara se aude sublim “Dusmanii-mi poarta pica”, de parca le-ar mai trebui si fond muzical in asemenea situatie.

Nu  imi plac nici domnisoarele care se aduna si ele in numar mare, in acelasi parc, sa fie remarcate de domnii mai sus prezentati, nu imi place ca in parcul nostru nu poti sa iesi cu o carte, sa citesti linistit ca se aduna in jurul tau o cohorta de figuranti care se iau de tine, incearca sa te deranjeze si sa te ia la misto pentru simplul fapt ca stai acolo, singura, pe banca, si citesti o carte, cum indraznesti sa citesti? Adica, cititul e ilegal, esti o tocilara. Si pentru asta meriti sa fi luata peste picior, deranjata.

La noi in oras se arunca hartiile pe jos, ce-are, lasa ca le ia vantul, nu-i nici o problema, ce mai conteaza, oricum o sa murim cu totii. Nu-i asa? Ignoranta asta a oamenilor ma scoate pe mine din minti, nesimtirea asta dusa la extrem, tendinta catre imbecilitate.

Suntem necivilizati? Cu siguranta, prin definita noastra ca popor suntem necivilizati, asta vedem in fiecare zi, asta vad copilasii care cresc, cresc sub ochii nostri si fac ceea ce vad la noi, cei mari. Adica asculta manele la telefon, se lauda cu dusmanii, cu banii, cu telefoanele, cu masinile, care de cele mai multe ori sunt doar in imaginatia lor, pentru ca sunt niste copii, si nu pot diferentia binele de rau, deci noi, fiind mai mari decat ei nu suntem in stare sa le dam o educatie corecta. Din pacate lucrul asta se intampla in orasul meu, vad cum zi de zi picilor care se joaca la groapa cu nisip li se implanteaza idei si valori gresite in cap. Si vorbesc doar la nivelul bucatii asteia de pamant unde locuim eu si prietenii mei, de orasul meu mic.

As vrea sa avem mai multe locuri unde sa iesim, noi tinerii, m-am saturat de o cosmelie infecta unde isi petrec majoritatea tipului acei domni, denumiti generic betivi, de toaleta unde miroase urat, de fumul de tigara prea dens, atat de dens ca il poti taia cu tigara. Si totusi, e singurul loc unde nu se pun manele, unde mai poti sa asculti si muzica buna, daca nu rock’n'roll sau folk macar ce baga astia la radio. Este, in orice caz, mai decent. Ar trebui…ar trebui un loc numai pentru tineri…dar astea sunt numai vise.

Ce ar mai fi de schimbat aici, in orasul meu? In Lehiu-Gara? Ar mai fi de scimbat trotuarele, de acoperit gropile, pentru ca sunt unele locuri unde dupa ce ploua se transforma in adevarate balti, si trebuie sa ocolesti pe sosea, si risti sa fii udat din cap pana-n picioare daca nu esti destul de rapid; as vrea sa mai dispara din caini, daca s-ar putea sa nu mai fie nici unul, as vrea sa avem un loc special amenajat pentru pustii care se dau cu rolele pe sosea si risca de multe ori sa fie calcati de vreo masina. Cam atat…si totusi mai sunt atat de multe de spus…

Pentru concursulIasiPlus si VisUrat

Azi a fost o zi interesanta, m-au enervat o serie de personaje care mai de care mai simpatice, care mai de care mai cu simtul umorului, pe mine m-au facut sa am simtul OMORULUI, asa, putin cate putin, sa imi doresc sa imi intep venele, sa simt cum imi explodeaza creierii si alte chestii din astea dragutzo-morbide. Pentru ca, da, nu stiu, habar nu am ce le-a venit azi la toti sa ma scoata pe mine, tocmai pe mine, copil dragut si simpatic, din sarite, cu toate figurile lor de inalta clasa, cu toata supararea si iritarea care exista pe lume, au varsat tot rahatul in capul meu, uite asa, sa nu am eu o duminica placuta, sa simt eu cum ma strang de maini bratarile facute de mine asa, parca ar avea ace pe partea care atinge pielea. Draaaci, multi draci sa-mi bag picioarele. Poate ca sunt un pic nebuna….who knows. Dana, am i crazyyyyyyyyy? Stiti voi, ca Stewie Griffin. :)) Mwahaha, am supravietiut, multumesc Doamne ca m-ai tinut intreaga….:))

Bonus: OCS-Mainile sus (probabil ca am mai pus melodia asta, dar ma reprezinta in momentul asta)

P.S. De remarcat versurile “Cu tot felul de simpatici/ Cu mintea poluata/ Poluata?/ Cea mai frumoasa fata”

Bonus 2:

P.S.2 sa nu se simta nimeni scos din carti, a se remarca toata melodia, versurile “vorbeste” de la sine

P.S.3 Iaca ce de draci pe mine
P.S. 4 De ceva timp folosesc “iaca”, da imi place cum suna:))

Stau sprijinita intr-un cot, cum stateau candva romanii la masa, si imi trec prin cap o plieada de ganduri, o gramada de intrebari. Mi-e dor de injuraturile mele abjecte, de unele dejectii sentimentale, mi-e dor, azi, de toate resentimentele. Nu mai sunt omul trairilor sufletesti inaltatoare, azi sunt in mocirla, azi mor cate putin, pentru fiecare strop de umilinta pe care fiinta mea stinghera o imprastie in juru-i.

Lasitatea ma taie in carne vie, si imi presara sare pe rani, ma ustura si imi da febra, lasitatea, lasitatea ma tine in viata si ma omoara putin cate putin. Lua-o-ar dracu de lasitate, si de condite umana, si oamenii in general, sa se duca dracu cu toate regulile lor, cu toata supunerea pe care o impun, cu aparente si minciuni. Minciuna, trufie, umanitate….ce gluma buna, umanitatea e cel mai mare rahat inventat vreodata de oameni, cea mai abjecta situatie si in acelasi timp ingrozitor de utopica.

Sa ii ia dracu pe ei, pe scriitori, care au scris tot ce se putea scrie, pe cantareti care au compus tot ce se putea compune, pe savanti, pe cine stie ce dracu alte specii de oameni de pe planeta, au luat ei totul si au plecat cu ele. Gloria, infatuarea ei, oamenii, niste inventii grotesti care se mandresc cu titlul lor de “fiinta superioara”, gandim, cu ce ne ajuta sa gandim daca tot ca animalele ne comportam? Daca aruncam gunoaie pe jos ca niste animale ce suntem, daca ne amestecam umorile ca niste animale ce suntem, daca ne certam ca niste animale ce suntem. Animale….mai bine eram un caine parasit pe strada si tot as fi fost mai libera decat sunt acum ca om, prinsa in lanturile convenientelor, “sa nu supar pe mama, sa nu supar pe tata, sa ma port frumos”. Rahat, de ce sa ma port frumos? Oarte am ceva de castigat? Oricum mor, cu totii murim…. A dracu libertate, ce dulce trebuie sa fie cand o poti avea, ce bine trebuie sa simti aerul pe fata cand esti liber sa faci toate rahaturile ce-ti trec prin cap. Ale dracu rahaturi…..ce urat vorbesc, ce limbaj abject folosesc, sa imi fie al dracului de rusine ca sunt suparata pe viata, sa imi fie rusine, zau asa, ca in loc sa ma bucur de ceea ce am, vreau mereu mai mult. Cica omul nu-i perfect, si normal ca nu-i perfect….e “perfectibil”, nu mai stiu ce profesoara ne zicea chestia asta. Imi placea la timpul respectiv maxima asta, sau cum s-o numi. Eram copil, ce dracu, un copil prostut, impresionabil, imi placea tot ce auzem, tot ceea ce era nou. Aveam falsa impresie de libertate. S-o ia dracu de libertate, si pe toti cei liberi, caci eu nu sunt, imi place sa cred ca sunt dar nu sunt, sunt o captiva a convenientelor, o vrabiuta simpatica si galagioasa inchisa intr-o cusca, nu de aur ca aurul e urat. Nu-mi place aurul, chiar nu-mi place, ma deprima bijuteriile de aur, de ce sa port aur cand argintul arata mai frumos. Argintul e pur….puritate….si cu timpul se innegreste. Totul se degradeaza in timp. Chiar si libertatea? Ti-am zis sa ma lasi dracului cu libertatea ta, acum sunt captiva, e ca si cum ai manca friptura in fata unui om infometat….hahaha, ce gluma proasta. Viata e o gluma, proasta sau buna, asta decideti voi, de cele mai multe ori insa, viata isi bate joc de noi, de oameni, de mine….de toata lumea. Viata e o gluma buna, si pe asta am auzit-o undeva, dar nu mai stiu unde, poate intr-o melodie de la OCS, acum ma corectati voi daca vreti, daca nu vreti, treaba voastra, stiti sentimentul de miserupeala? Cam asa si eu, mi se rupe….o unghie, o bluza…..ce gluma proasta, sau buna….

Am ajuns sa ma intreb daca mai are rost sa imi caut ramasitele de umanitate ingropate pe undeva, prin adancul sufletului, am ajuns sa ma intreb daca oamenii chiar se numesc oameni, daca prietenii sunt cu adevarat prieteni, si daca se intampla cu adevarat sa existe fiinte care sa tina la mine neconditionat….o sa imi ziceti ca parintii….nu ma refeream la ei, ma referam la oameni, la cei din afara coliviei, la prieteni, la cunostinte. Multi ma dezamagesc asa, fara sa imi dau seama. Nu zic, nici eu nu sunt o surpriza prea placuta de multe ori. Sunt, daca se poate spune, un fel de nemernica ce are impresia ca numai ea face bine, restul fac rau. Sunt rea uneori, asa cum va spuneam, imi pierd umanitatea. Mi-o pierd? Imi pierd timpul, totul pierd, si figurile, si fiintele. Totul se topeste in nevroza….

 Imi priveste maiile fara sa zica nimic, pur si simplu se uita le ele, ca si cum ar studia doua mere, sau doua bucati de hartie. Vede prin ele, apoi imi ia degetele rand pe rand, imi scoate inelul, il priveste, se joaca cu el si in final imi trece degetul prin mijlocul lui. Imi ridic ochii spre el si astept sa schiteze macar un gest, el, nimic, nici nu exist in universul lui. Parca e venit de pe alta planeta ma andesc cate-odata….

Mi-e tare greu sa scriu despre experientele personale, mai ales in momentele in care stiu ca  ceea ce scriu este citit si de altii. De aceea imi place sa inventez, imi place la nebunie, si inventez tot felul de prostii, pe care unii le iau de serioase, cum va fi luat de serios si chestia pe care am inceput-o mai sus. Da, sunteti curiosi nu? Sunteti curiosi cu totii ce se intampla mai incolo, daca o sa afle fata ce gandeste baiatul, daca el chiar o iubeste, daca exista drama acolo, sentiment, iubire sauminciuna, relatie de inter-dependenta sau mai stiu eu ce. Adevarul e ca nu stiu nici eu ce finalitate i-as fi dat tentativei aceleia de povestire, nu stiu pentru acea povestire nu are decat asa numitul inceput, nu ii stiu nici desfasurare,  cu atat mai putin finalul. In alta ordine de idei, in ultimul timp ” i can get no satisfaction” cu ceea ce debitez. De ce? Habar nu am… Dar o sa fie mai bine pana la urma. Ma gandesc sa ii fac o continuare la “Deep inside…”, Danei nu i-a placut ca era cam trista povestioara mea, dar Alex a zis ca e interesanta. Deci, voi vedea. Hai, nu ma injurati ca nu am scris nimic interesant pentru moment, am ceva la cuptor si cand o sa fie ata o sa va placa….hope so….

Am pornit de la ceva si am ajuns la altceva, mereu fac chestia asta, e asa un fel de viciu de care nu pot sa scap de nici un fel, mereu ma indepartez de subiect. Care subiect nici eu nu il mai stiu. Acum imi e somn, pentru ca am realizat ca nu am inghitit un strop de cafea azi, si sunt aproape dependenta de licoare asta, pentru ca simt cum pic din picioare daca nu beau intr-o zi, simt cum ma ia somnul asa, fara sa pot face nimic. This is sad, i guess…

In alta ordine de idei, astept cu nerabdare sfrasitul clasei a 12-a (desi nici nu am terminat-o pe a11a, dar in fine), sa scap de nesiguranta de a nu stii ce naiba o sa fac la Bac, daca inrtu sau nu la facultate, si mai ales, sa plec din capatul asta de lume in care imi tocesc talpile adidasilor. Da, iar m-a apucat nostalgia viitorului. Hahaha, cica daca vrei sa il faci pe D-zeu sa rada, fa-ti planuri de viitor, cred ca atunci cand schimba pe canalul meu rade mai ceva ca bebelusii aia de pe iutub cand vad o foaie cum se rupe….

Bla, bla bla….o sa vin cu ceva mai interesant in curand, acum nu stiu ce imi poate coace mintea….don’t hate me….

Ciudata zi mi-am trait si astazi, pentru ca, dupa ce ca nu am fost in stare sa ma trezesc decat mult dupa cantatul cocosilor (vorba vine, habar nu am cand au catant cocosii, pentru ca, in acel moment probabil ca dormeam de rupeam patul in doua, dar n-are-a face) am ajuns al dracului de tarziu la scoala (daca am intarziat si la ora a2a, clar, e cronic, si m-am postat, cum face tot elevul constiincios in ultima banca din randul de la geam, alaturi de a mea colega. Dulcea de ea, ca altfel nu ii pot spune, imi arunca o privire scarbita, si isi vede de treaba. Am zis frate, da-o dracului de treaba, si asta ca mine, doarme pe ea, ce sa o mai stresez si eu cu intrebari stupide de genul “A zis ceva diriga ca nu am venit?” “A pus absente?”, bla bla bla, oricum nu ma intereseaza. Deci, asezata strategic in banca mea pe care scrie cu marker ” Frizy-The woman of Nenea” (habar nu am cine dracu a scris si cum dracu a ajuns banca aia in fata nasului meu, sa imi intind eu caietele pe el, in orice caz, probabil prin repetate schimbari…)am stat si am dormit cat a durat ce mai ramasese din ora de istorie. Il auzeam pe proful asa, ca prin vis cum le preda ceva alor mei colegi, cum il ameninta pe unul ca e nesimtit, si, uitandu-ma la el, imi dadeam seama cat de neputincios trebuie sa se simta, ca profesor, cu autoritatea subminata in felul in care ii este la fiecare ora. Da, ati ghicit, ca un cacat, sa se vada infruntat de o sleahta de imbecili carora nu le pasa de ceea ce zice el acolo, care nu ii respecta munca si faptul ca si-a tocit coatele pe bancile scolii, ca sa ajunga sa predea la niste idioti istoria. O daaaa, eu sunt, poate nu stiati, aparatorul profesorilor, paziti-va muritori.

Vinerea e o zi interesanta la noi in clasa, nu ma intrebati de ce, dar in fiecare vineri simt ca urmeaza vacanta, pentru a e o anarhie totala in clasa, toata lumea tipa, toata lumea se prosteste, multi chiulesc (poate si din cauza asta senzatia de apropiata vacanta- cand mai e putin pana la vacanta, foarte putini mai vin la scoala). Va spuneam, deci, ca vinerea este o zi speciala, iar daca nu chiulim, domim pe noi la cele trei ore pe care profesorii se chinuie sa le tina pentru noi, adica romana (la care nu am catadicsit sa merg), latina si franceza, in rest, nebunie, haos, tipete zbierete, o manea de la un telefon, un cantecel in spaniola de la altul, usa trantita de n-spe mii de ori, tipete etc. Si in haosul asta, eu citesc, stau acolo mica, cu o carte in mana si citesc, si mai ridic cateodata capul si protestez ca nemernicul ala a trantit usa prea tare.Vorbesc serios acum, cand tranteste cineva usa la noi in clasa, parca e un barbat din specia “bea-multa-bere-si-cand-vine-acasa-isi-bate-nevasta), asa, enervant, te infurie chiar. Si nu vreau sa sune ca o ofensa la adresa colegilor mei, uneori nici nu e trantita de ei, ci de cei din alte clase. In orice caz, asta e una din chestiile care ma scot din minti, trantitul usii…

Ca sa mai scap de balamucul din clasa mea, m-am refugiat in clasa lu’ Alex, na, mai stam si noi de vorba, mai despicam firul in patru. E pe dracu liniste, am plecat de la balamuc in Iad, sau, mai pe romaneste, am sarit din lac in put. Hehe, frumoasa viata mai duce Alex in clasa aia a lui de nebuni, toti urla, toi rad si fac misto unii de altii. Si tot istorie avea…un blestem pe materia asta si pe bietul prof

 Ma tot chinui de cava vreme sa scot ceva interesant din obiectul rotund care-l port cu mandrie pe umeri, adica din cap, in cazul in care nu v-ati prins.  In momentul asta nu stiu ce simt, poate decat somn, cu toate ca mi-am petrecut intreaga zi in casa. Cu toate aceste simt nevoia sa dorm, sa stau intinsa in pat, cu lumina stinsa si cu ochii inchisi. Nu pot insa sa ma urnesc de pe scaun, nu pot sa imi explic de ce aceasta stare de molesala a pus stapanire pe mine. Afara e prea frig, in casa mult prea cald, nimic nu ma multumestie in momentul de fata, si poate ca asta e explicatia pentru starea in care ma aflu. Poate ca explicatia sa si in faptul ca sunt racita, ca respir pe o singura nara, cealalta fiind infundata…trist, intr-adevar. Trebuie sa recunosc totusi ca mi-a placut sa stau acasa in aceste minunate doua zile, si pot sa spun chiar ca imi pare rau ca s-au terminay, la urma urmei, asemenea delctare,mairar. Sa stai doua zile in casa, fara sa misti un deget, sa citesti si sa faci bratari (ca ce sa-i faci, te plictisesti de una, faci alta), si bineninteles, domit cat cuprinde, uitat la tembelizor si mancat, mai ceva ca un  bebelus rasfatat.

La asta se rezuma deci ultimele doua zile din viata mea cea “palpitanta”,  nimic nou sub soare, doar dorinta acuta, nascuta pe la jumatatea acestei zi, de a iesi afara si a lua o gura de aer, de a respira in afara camerei mele.

Simt nevoia sa ma enerveze cineva atat de tare incat sa il pot parodia aici. Nu mai am pe cine parodia, nu mai ma enerveaza nimeni, toata lumea se poarta ireprosabil si eu ma port la fel, pur si simplu, toata lumea e prea draguta, toata lumea are simtul penibilului. Bine, nu chiar toata lumea daca stau sa ma gandesc, sunt eu prea plictisita ca sa mai iau pe cineva in seama, sunt mult prea plictisita sa rad de balivernele pe care le aud la TV  cand mananc in bucatarie cu ai mei , sunt ingrozita de titlurile ziareloir de mare tiraj care imi prezinta cate-o duduie  dezbracata. Unde dracu se ajunge? De ce cumpara toata lumea ziare de scandal? Am ajuns sa ma cert cu grand’pa sa nu mai cumpere Click sau Libertatea, si tot nu ma inteleg cu ea. La scoala, in pauza sau chiar in timpul orei, colegii mei rasfoiesc aceleasi tampenii, la dracu, mai exista si ziare fara femei dezbracate in Romania.  M-am saturat de aceleasi stiri tampite,de aceiasi oameni inebuniti dupa barfe, chiar pana aici sa se ajunga?

Am deviat de la subiect, nu stiu ce mi-a venit….ideea e ca a venit pur si simplu, pentru ca sunt plictisita,si pentru ca nu am despre ce sa scriu, sau poate ca am dar nu imi arde, nici eu nu stiu prea bine. Sa zicea ca asta nu e un post extraordinar, dar mi-am dat silinta, fiti intelegatori, aveti de-a face cu un om racit…..

“L-am rugat sa  ma picteze, asa cum sunt eu in ochii lui, asa cum sunt eu pur si simplu, sa foloseasca palete largi, sa ma descrie in colaje sau sa ma schiteze pe o foaie de hartie cu creion chimic.

El, cu ochii mirati, ma privea uimit in timp ce aruncam avalansa de rugaminti asupra lui. Il rugam, cu fiecare por, sa faca din mine o muza, o opera de arta ce ar putea sa dainuiasca peste secole. Ma visam deja o Venus fara maini, sau o Galatee mandra, nascuta din mainile dibace ale artistului tanar si frumos ca o statuie greaca din fata mea.  Dar nu avea sa fie nimic din ceea ce capsorul meu blond visa in momentele acelea de gratie. Totusi, printr-o nu stiu ce minune, tanarul artist ma lasase sa patrund in universul lui creativ, si lucrul acesta, era bine stiut, nu il facea des. Trebuia deci, ca eu sa am ceva al dracului de special ca sa ma primeasca acolo, de ce nu….la dracu, de ce nu chiar…sa ma placa pe mine….”

Asa incepe scurta poveste ce v-o voi spune aici, povestea unui triunghi amoros, caci, mie una, imi plac la nebunie triunghiurile astea, desi nu ma prea omor cu matematica. Ceea ce ati citit mai sus este o fila dintr-un jurnal vechi, al nu stiu carei matusi, bunici, mama sau, de ce nu, sora (desi nu imi amintesc sa am asa ceva, deci ultima ramane spanzurata intr-un cui). Dupa cum spuneam, povestea mea este una pseudo-reala, adica ar putea fi existat, ar putea sa nu fi existat, numai Dumnezeu poate sa stie. Sa reluam insa jurnalul, caci, la urma urmei, putin va pasa voua de palavrageala mea ieftina, voi vreti actiune, suspans, vreti iubire si deceptie. Cine stie ce dracu mai vreti voi. Hai sa ne intoarcem la afurisitul ala de jurnal.

“sa ma placa pe mine….frumos gand, ce sa mai, imi place ideea ingrozitor de mult, ma si vedeam pictata in toate ipostazele, desenata si redenumita, alintata. etcetera, etcetera,etcetera. Si cand tanarul domn ma trase de o parte incercand zadarnic sa ma trezeasca din transa, izbucnii intr-un ras isteric. La dracu….ce sa mai zica saracul baiat acum.

Bietul de el, incerca sa intre in vorba, timid:

Marc: Stii mai, Margot….eu….

Deja inima incepuse sa imi bata mai tare, cred ca ma si inrosisem, imi transpirau mainile, piciorul stang incepu sa imi bataie nervos…

Margot:-Daaa…..ce sa stiu?

Marc: Stii, mai, Margot….vroiam…..sa te intreb si eu ceva.

Ezit, fac un pic pe inaccesibila, asa mi-a zis mama “Mamica, sa nu te dai pe mana lor asa cu una cu doua, mai tortureaza-i mama si tu putin, tine-i in sah”

Marc: Margot, esti?

Eram cufundata in maretia momentului, si in gandurile mele crizate, bineinteles…

Margot: Da, da, sunt….adica…da sunt….ce ziceai? (faceam pe inaccesibila, figuri…)

Marc: Asa, bine, vad ca ti-ai revenit si tu, mi-amrevenit si eu, sa atingem deci, problema spinoasa…

Ma gandeam “Problema spinoasa, ce dracu poate sa fie atat de SPINOS incat sa nu poata sa imi spuna odata…clar, ma place”

Marc:. ..Mai Margot, stii, as fi vrut si eu sa stiu…daca….daca….adica…cecredeprietenataAmeliedespremine?

Eu, raman cu gura cascata, mai-mai sa-mi dea ditamai lacrimile de crcodil. Da ma tin, nici de-a dracu nu plang, pai ce, sa vada el ca sunt slaba de inger? Neah, i-auzi la el….Amelie….ahaaaa,deci asta fuse problema SPINOASA.

Margot: Nu stiu.

Marc: Cum nu stii?

Margot: Nu stiu, nu am discutat niciodata despre baieti. Ce, de baieti ne arde noua?

Marc: Pai de ce va arde voua? Aveti aproape 20 de ani, de ce altceva ar trebui sa va arda?

Margot:Eu stiu…de carti, literatura, muzica clasica. O fata de varsta noastra ar trebui sa-l iubeasca doar pe Beaudelaire, stiu eu, Proust, Balzac…

Marc: Da mai, Margot, dar…astia sunt…stii tu…morti…cum poti sa iubesti un mort? Si in plus, si eu sunt un artist. Pictez

Margot: Si daca pictezi ce? Crezi ca Amelie lesina asa dupa prima pensula care ii cade in fata? Nu nu, nu e chiar asa de simplu….-Pai si…ce ar trebui sa fac sa lesine dupa…stii tu…dupa…mine…?

Margot: Stiu si eu…habar nu am. Ti-am zis ca nu am atins subiectul. Pentru noi…cum sa iti spun, o relatie de amor cu un barbat, cum sa iti spun eu tie ca sa intelegi..?!?….ah, da, stiu…nu constituie o problema SPINOASA….

Marc: Ahaaaa…..

Isi duce mana la tampla si face o mutrita deznadajduita, dar adorabila….  reia…

Marc: Ahaaa….sii, atunci uite, te intreb pe tine, pentru ca esti prietena cu ea, si stii tu, prietenele se cunosc bine intre ele. Cum trebuie sa fiu ca sa ii plac?

Margot: Original

Marc: Original? Pai si nu sunt?

Margot: Stiu si eu mai, te cheama Marc, parca?

Marc: Vai, Margot, ce memorie mica ai…nu, dar stii cum e, nu prea retin ceea ce nu ma intereseaza

A dracului ce ma facusem, eram jignita in amorul propriu, trebuia sa il fierb in suc propriu, desi aveam de gand sa ii pun o vorba buna la Amelie, ce, vorba mamei “Are balta peste…”

Marc: Vai, Mrgot, deci numele meu nu te intereseaza?

Margot:De ce m-ar interesa?

Marc: Pentru ca sunt pictor, si  mai devreme mi=-ai zis ca iti plac pictorii, ca te fascineaza, ca vrei sa te pictez…

M-a prins in knock-out….la naiba…

Margot: Si ce daca, ce-are a face numele cu pictura?

Marc: Pai are, stii, de obicei, pictorii isi semneaza lucrarile cu numele lor….e destul de important numele….

Margot: Pentru mine nu e… Importanta e creatia…creatia il naste pe artist si il inscriein constiinta posteritatii. Si numai o creatie de geniu ma poate face sa retin un nume de muritor. Creatia….creatia e nemuritoare. Ea, si nimic altceva…

Marc: Esti imposibila…

Margot: Bine, poate ca sunt

Marc: Nu poate, chiar esti…

Margot: Trebuie sa plec, ma plictisesti.

Marc: Stai putin, si Amelie?

Margot: Ca sa-i placi Ameliei, ar trebui sa faci o schimbare completa de figura si personalitate, esti prea sters pentru ea.

I i zic cuvintele acestea cu dispret, cu trufie si superioritate. Il simt cum se dezumfla, ii vad figura cum se schimba intr-o nuanta pamantie.

Margot:Intersanta culoarea fetei tale acum, ai putea sa o folosesti in tablourile tale, dragul meu pictor…

Nu zice nimic, ma priveste cu ura, eu ma ridic si ma indepartez de el, indreptandu-ma catre iesire. Imi aranjez pliurile rochiei, buclele, fac o miscare teatrala din cap si ies fara sa ii arunc nici o privire. L-am invatat minte pe dobitoc…”

Va urma