Reverie

Povestea mea este una simpla, adica, nici macar nu stiu daca este o poveste, i-as zice mai degraba ceva frumos, interesant de vorbit despre, frate, e o poveste pana la urma, mai mult sau mai putin reala, cu iz de melodrama ieftina, sau originala, s-o ia naiba, nimeni n-a mai trait cum am trait eu.

Sa incep cu inceputul, cu tentativele mele scriitoricesti esuate, cu mediocritatea ce se rasfrange din randurile mele, cu toate acele „romane”, incepute cu entuziasm, ca si „cel de fata”, de fiecare data convinsa ca „frate, pe asta il termin, intru direct in randul scriitorilor cu el”, si abandonat dupa prima pagina, pe motiv de „fraza prea putin aranjata, material prea scurt, in fine, imperfectiune”. Pai ce frate, eu sunt Balzac? Nu, adevarul e ca nu stiu ce vreau cu adevarat de la mine, nici de la condeiul meu virtual, imi doresc totusi sa scriu, sa scriu ceva frumos, care sa va placa voua, imbecililor, voi, care o sa imi criticati fraza mediocra, si subiectul mult prea des abordat de scriitori, si stilul, si curentul, si dracu sa o ia de originalitate, ca toata lumea e intoxicata cu informatii si visam toti un vis efemer de originalitate coclita.

Dar sa o iau cu inceputul, sau cu mijlocul, in fine, Matei imi canta la chitara, si o sa ma intrebi de ce Matei, e, uite de aia Matei, ca imi place mie numele asta, si am vreo 3 personaje cu numele Matei, dar ce sa o mai lungesc, acest Matei e mai special, are corespondent in lumea reala… Deci, Matei imi canta la chitara, facea uneori gestul asta, si nu isi dadea seama cat de multa placere imi provoca in momentul in care incepea sa se joace pe chitara aia. Stii, mangaia asa corzile, frumos, o facea sa cante, incerca si cu vocea dar renunta de fiecare data, pe motiv „ca nu avea ureche”. Imi placea la nebunie cand se apuca sa imi cante bucati din Iris, si stateam asa, ghemuita, cu fundul pe scara aia rece de la intrarea din spate a scolii generale pe care o terminasem „magda cu laude” amandoi, la intervale de timp diferite. Acum radeti de gaselnita asta cu „magda cu laude”, ei bine, nu eu am inventat-o, cred ca am citit-o pe blogul lui Cabral, sau ceva de genul. Dar sa ma intorc la subiect, tu, Matei, cantai si te opreai cand apasai gresit vreo coarda si chitara scotea vreun sunet aiurea, ma priveai rusinat, de parca eu as fi fost o profesoara la scoala de muzica si tu un elev amarat in timpul testarii. Si asa, jenat, incepeai iar, acelasi cantec, si iti iesea, si greseai iar, si se repeta figura, si te priveam asa, cum te enervai de propria neputinta, de parca ai fi fost la un coert si ar fi trebuit sa dai tot din tine, sa nu te pomenesti ca arunca cineva cu morcovi si rosii… Matei, nu te gandeai ca erai doar tu cu mine, ca adoram fiecare zgomot pe care il scotea nenorocita aia de chitara?

- Stii ,mai Matei, mi-ar placea sa stam asa uneori si tu sa canti la chitara si eu sa scriu…

- Pai ce sa scrii

- Nu stiu, uite asa, cum stam aici, si tu canti la chitara, si as vrea sa scriu asa, toate chestiie care imi trec prin cap acum…

- Si ce iti trece prin cap?

- Eh, nu stiu sa iti explic, ar trebui sa scriu pe ceva, daca as incepe sa iti vorbesc despre toate prostiile care imi trec prin cap s-ar pierde in vant…

Si Matei a zambit, asa cu zambetul lui special, cu buzele lui perfecte, frumos conturate, am vazut cum colturile indreptate in jos se ridica si ochii se umezesc un pic, sa formeze un zambet perfect, cu tot sufletul…

-Bine mai Sophie, nu imi zice daca nu vrei…

Si aerul tau debusolat, buza de sus acoperind-o pe cea de jos, vesnica intrebare…

Ma gandeam…bine, sa fiu sincera nu imi amintesc exact la ce mai gandeam, stii imi vine cate o chestie si o dezvolt asa ca nebuna, ma afund intr-o idiotentie tipica mie, ma pierd in detalii, imi laud de una singura perfectiunea frazei, si ma oftic, doamne in ce hal ma oftic ca nu am o foaie si un pix sa notez toate astea.

Matei, as vrea sa ma pictezi in note, as vrea sa stai pe coltul patului si sa canti si eu sa ma prefac ca dorm si sa ma bucur de gandurile mele poetice, romantice, sa imi doresc cu ardoare un carnetel in care sa iau notite dar sa imi fie teama sa ma ridic, sa nu spulber odata cu ridicarea mea, vraja… Matei, visam demult sa am un iubit pictor, sa ma picteze cu pensule, sa isi murdareasca hainele in culoarea pielii mele, si a parului, si a bluzei mele albastre, dar sa stii, Matei, ca tu ma pictezi mai bine decat ar face-o un pictor. Matei, tu ma iubesti, copilule, ma iubesti si ma pictezi cu ochii, cu mainile, ma pictezi cu chitara ta albastra, ma pictezi cand imi canti Nirvana, ma pictezi in somn, ma pictezi prin muzica…

Sa nu crezi Matei ca te-as vrea altfel, stii, ai acel talent deosebit, cum sa iti explic? Tu nu ma iubesti in clisee ieftine…

Am auzit mai demult un banc in care o tipa ii spune unui tip in lift „Fa-ma sa ma simt femeie!” la care el se dezbraca de camasa, o arunca pe jos si ii spune femeii „Ia-o, spal-o, calc-o!”. Si acum, tu, cititorule, intreaba-ma ce vreau sa spun cu asta? Pai sa iti explic, fa-ma sa ma simt mica, proasta, neinsemnata si am te venerz ca pe un zeu, apoi ridica-ma de jos, sterge-ma de praf, imbarbateaza-ma, spune-mi ca nu e chiar asa, si am sa te iubesc mai mult decat ma pot iubi pe mine… vezi Matei, tu stii sa faci asta… Si cand ma umilesti aruncandu-mi in fata toate defectele mele, toate greselile, simt ca sunt pe cale sa te pierd, si dramatizez, si dramatize, si ma urasc ca fac asta, dar nu pot… Ce combinatie stranie de femeie…cine ma mai poate intelege? Nici eu nu mai pricep ce vreau…

Te iubesc Matei, te iubesc si te urasc in acelasi tip, si sunt geloasa pe tine, pe trecutul tau, pe hainele tale, pe prietenele tale din copilarie. Pe fufulitele care se dau la tine prin metrou, prin tren, pe strada, pe look-ul tau neingrijit si pe felul in care le savurezi adoratia, cum te bucuri de fiecare privirea aruncata pe furis, cum le refuzi si te bucuri de dezamagirea lor…… Hai mai Matei, vroia si ea sa bea o cafea cu tine…

“Nu dau doi bani

Pe doua tate bronzate…”

La urma urmei, sunt doar o pipita, o fufulita prostuta care plange cand asculta „November Rain”, si melodia de la „Titanic”, melodii de gagici, cum spui tu, si imi plac si Tapinarii, cu tot misoginismul lor atroce cu tot, imi plac pentru ca am auzit de la tine de ei, si daca am auzit de la tine si sunt parca o particica infima din tine…

Uite Matei, ma enervezi, pe bune ma enervezi uneori, imi creezi frustrari, asa, nu stiu, asa, ca ai ascultat atata muzica, as vrea sa stiu si eu jumatate muzica cat stii tu, si ma enerveaza, ca uite, ma chinui sa ascult asa cate o bucatica dintr-o formatie, si nu pot sa retin, ma plictiseste, pana la urma o dau pe ce stiu eu ca imi place, dar raman cu frustrarea, la fel ca atunci cand te apuci de o carte si nu poti sa o termini, si ea ramane pe un raft, prafuita, aruncata aln-dala, fara sa o mai deschida cineva pentru multa vreme, cu semnul lasat unde ramsesei tu…eh, poate o sa o reiau intr-o zi. Asa si cu muzica, realizez ca sunt un zero in ceea ce priveste muzica ascultata, la fel, sunt un zero in privinta cartilor pe care le-am citit. E adevaram am citit mai mult decat multi, dar, pana mea, vreau si eu sa fiu jurnalista, nu tentativa nereusita, mediocra…

Nu ma visez nici profesoara in vreun liceu…”ce viata trista”, imi zic, si tare mi-e frica sa nu ajung sa fac ceea ce nu vreau…la o adica, sa ma trezesc cu orizonturi infundate, habar nu am…e vreo profesie in lumea asta care sa nu iti ingusteze orizonturile? Daca este, atunci asta se numeste jurnalism, si eu asta vreau sa fac Matei…

Dar ce te intereseaza pe tine?

Si daca nu te intereseaza, ce? Pana mea, ma asculti pana cand termin de insirat frustrari pe coli albe, ca doar ai rabdare, mai, Matei…

Uite, iti spuneam ca sunt doar o pipita, si sunt, zau ca sunt o amarata de pipita care nu stie ce dracu are de facut, nu stie sa salute pe strada, nu stie sa vorbeasca cu oamenii ca lumea, se face de rahat in multe situatii, si… cum zicea o pitipoanca printr-o sud-americana „ce greu e sa fiu eu”…sa dea dracu, oricine ai fii, e greu sa fii tu. Pentru ca din momentul in care rama aia intra in mar, te-ai dus dracului, esti blestemat sa traiesti, si asa, cu colici la inceput, cu raceli pe parcurs, cu crize existentiale si apoi cu crize financiare et co, tot iti duci viata aiurea, pana se indura de tine Providenta si te scoate din circuit. Totusi, there is a hope, mai te indragostesti, mai razi, mai vorbesti despre cum o sa nenorocesti alte suflete carora o sa le dai viata candva… apropo… stii Matei, mi-ai spus, si mi-a placut asa de mult, mai Matei, mi-ai spus ca atunci cand faci copii iti trebuie o dispozitie speciala. Si eu am zis ca atunci cand faci copii, faci dragoste, nu sex… Si tu te-ai uitat asa la mine, si mi-ai zis ca nu trebuie sa faci copii ca sa faci dragoste… Matei, nu-i asa ca trebuie sa iubesti ca sa faci dragoste?

M-ai luat in brate ca pe o scnadura si m-ai invartit, si nu cred ca iti dadeai seama ce fericita eram acolo, la tine in brate, asa cu stomacul in dreptul inimii, si cu inima coborata in el, si cum radeam ca o bezmetica in timp ce lumini, pomi, stele si luni se perindau prin fata ochilor mei… Matei, sunt o prosta indragostita, pierduta, aruncata in valuri, geloasa pana la ultima stea si ingrozitor de nebuna…pricepi Matei? Te iubesc…

 Se nåscu dintr-o cana de cafea, din aroma inconfundabilå a unei dimineţi tarzii de varå, petrecutå printre cearşafuri albe, apretate şi miros de iabå proaspåt cositå. Se nåscu dintr-o carte, ca sa traiascå in aer, så pluteascå deasupra påmantului, så iubeascå oameni şi så se spele de påcate cu apå rece. Era copilul cafelei, dar şi al omului, al florilor de cais şi al cireşelor aromate de mai. Îşi plimba pårul galben pe sub frunzele de castan şi muşca cu poftå dintr-un mar.

Îşi scria pe mâini intrebåri şi le raspundea cu buzele, cânta şi dansa în ploaie, privea apusul cu ochii mari, fermecaţi, plângea de fricå noaptea, sub cerul înstelat, tråia în timp ce murea soarele ca så renascå dimineaţa. Atunci îşi ştergea ochii şi îşi bea cafeaua, şi continua visul târziu al unei dimineţi printre picåturi de ploaie şi bucåţi de soare, si ochi umezi, de copil fårå griji…

Ochii albaştri şi mâini gingaşe, unghii minuscule, priviri furişe, şi zâmbet, toate contopite într-o singurå fiintå sublimâ, mai presus de gândirea umanâ, ca umbra nucilor  într-o zi toridå de varå, copilaria toatå prinså între palme…

Så-ţi imaginezi o lume perfectå, så poţi så te transpui în pielea copilului mort cţndva, så poţi så îţi iei viaţa de la capåt….så fie acesta råspunsul la toate întrebårile tale?

Frig şi  întuneric, mai conteazå ceva dacå te simţi singur, mai poţi så crezi cå priveşti viaţa în faţå, cu inocenţå, cu ochii mari şi curioşi…mai poţi spune, cu mâna pe inimå ca vei crede tot ce ţi se va spune? Mai ai încredere în oameni cum au copii? Mai eşti copil?

Viaţa îl perverti atât de mult cå începu så bea mai multå cafea, începu så fumeze, ţigara de la ţigara, uitând jocul ingenuu al copilului din el, cearşafurile albe nu îl mai fascinau cum o fåceau odata, nici florile, nici caişii, nici cårtile cu basme. Acum era adult, şi soarta îi închisese toate porţile, cåci oamenii il minţeau, ploaia cådea rece,  iar razele soarelui încålzeau mai greu trupul råvåsit de vicii al adultului-copil. Încet, încet, apare moartea, şi nu va mai putea trezi vreodatå la viatå trupul  copilului ucis…

Nu stiu um sa incep aceasta scriere, nu stiu nici macar subiectul, nu stiu nimic, totusi am speranta ca pana la sfarsit o sa reusesc sa incheg o poveste frumoasa.

Sa povestesc ceva? Poate aventurile prin care trec zi de zi in jungla, poate sa vorbesc despre tigrii si lei, si despre ragetele lor propagate in pustiu. Sa vorbesc poate de serpi, de ganganii, sau de maimute? Nu, nu este o carte de biologie acest proiect al meu, ci poate decat un cadru de desfasurare al unei povesti…povestea mea…

Suna promintator, imi zic cateodata; in timp ce majoritatea oamenilor pleaca in tari civilizate sa se afirme, sa isi cladeasca o cariera, eu am ales caldura si tantarii Africii. De ce? Nu pentru ca as fi genul de persoana cu un suflet caritabil ce vine intr-un loc uitat de lume, unde multi traiesc inca in colibe din pamant sau dorm sub cerul liber, unde copii mor de foame si contrastul social este la mare rang. Nu, nu am venit aici nici pentru lei, nici pentru tigri, nici in cautare de aur sau alte comori. Sincer, daca stau si cantaresc in mintea mea motivul sederii mele aici, nu il pot gasi. Poate ca am vrut sa fug de realitatea care ma inconjoara pas cu pas in sanul civilizatiei, poate ca simteam ca ceva ma lasa fara aer, asa ca am evadat aici, singura, in mijlocul pustietatii apasatoare.

Cu ceva timp in urma mi-era frica de tot, de intuneric, de caini, de singuratate, daramite de ragetul leilor pe care il aud in fiecare seara. Africa m-a schimbat, nu oamenii, nu continentul in sine, ci senzatia de singuratate, singuratea insasi m-a schimbat, mi-a aratat cealalta fata a lumii. Singuratatea ca sentiment, sau ca tovaras de suferinta, sau pur si simplu, singuratatea luata ca atare, m-a schimbat, si de-acum stiu, nu vreau sa ma intorc in jungla oamenilor, nu vreau sa mai cunosc aglomeratia coplesitoare a oraselor, nici oamenii si nici societatea lor, vreau sa ma lipsesc, caci savana imi daruieste ceea ce oamenii mi-au luat, umanitatea.

Ma simt aici mai impacata cu mine decat eram inainte, ma simt mai fericita, desi sunt singura in pustiu, desi la prima vedere pare ca as putea muri de plictiseala, am tousi ceva ce nu mi se mai poate lua in veci, am sinele meu, coliba mea din mijlocul savanei , animalele pe care le vedeam inainte numai pe Animal Planet, si ragetul leilor, atat de infricosator si in acelasi timp linistitor. Noaptea, cand se aude in departare forfota juglei, la capatul savanei unde imi duc traiul, atunci am senzatia ca viata devine o certitudine, lupta dintre viata si moarte, o lupta pierduta de ambele tabere in final, o lupta incrancenata ce-si are radacinile in instictele animalelor de aici.

Africa m-a adoptat, si ma iubeste, o stiu, in ciuda lipsei apei, in ciuda prafului si tantarilor, si chiar a malariei ce pandeste la tot pasul, Africa m-a primit in sanul ei si eu apreciez asta, poate ca mi-am gasit acel „acasa” dupa care tanjim cu totii, poate cine stie, aici trebuia sa ma nasc, sa pot muri auzind zgomotele junglei, maimutele, sa pot vedea orhideele incolacite de copaci si sa imi umplu casa cu ele. Eu stau la granita dintre Iad si Rai, si apreciez asta mai mult decat apreciaza un turist o coliba construita in mijlocul savanei. „Dar nu va e teama de animale? De lei, de tigrii, de elefanti? Vai, dar eu nu as rezista atata timp in asemenea conditii…” Si pleaca mai departe cu aparatul de fotografiat in mana si cu termosul in cealalta. Si totusi rezist, si nu cu stoicism, v-am zis ca am venit aici de buna-voie, fara un motiv anume, caci nu sunt dedicata nici unei activitati, nu am venit nici pentru a gasi aici inspiratia necesara scrierii unei carti, nici pentru a descoperii speici noi de plante sau animale, nici macar pentru a ma regasi, desi am ajuns sa ma cunosc pe mine mai bine, in aceasta luna de cand pustiul ma inconjoara, de cand sunt numai eu, cerul, plantele si animalele din jurul meu, de cand fac expeditii la marginea junglei, caci nu sunt destul de inconstienta sa intru pana in inima ei, si imi adun flori de orhidee cu care imi impodobesc coliba. Imi place ca la apus sa privesc daca am ocazia, turmele de antilope sarind peste bolovanii tari de pamant, imi place sa iau parte la vanatoarea de gazele a leoaicelor si sa admir coama maiestuasa a leilor scuturata in apus, imi plac elefantii, uriasi, cu trompele lor puternice si mersul apasat, cutremurnad pamantul pe care calca. Imi place auto-exilul meu, imi place farama asta de umanitate ce-am gasit-o aici, in mijlocul lui nicaieri, unde zilele curg mai incet decat nisipul in clepsidra, unde oamenii nu au reusit sa patrunda. Aici ma simt mai om decat m-as simtii intr-un birou, sau in masina, aici ma simt intr-adevar, libera.

N-ar fi trebuit sa vezi asta, n-ar fi trebuit sa ma avuzi rostind acele cuvinte si nici sa-mi auzi gandurile. N-ar fi trebuit sa imi vezi frustrarile ridicole, nici sa suporti toate pateticele mele invinuiri pentru ratarea mea. M-ai vazut stand intr-un colt, trista, incojurata de fum, cu cearcane la ochi si cu nasul infundat de la atata plans, cu gandurile mancate de viermele nebuniei si cu aripile atat de nemilos taiate. Totusi m-ai vazut, si ai indurat in tacere toate injuriile, tot veninul pe care l-am putut scoate prin cuvinte, prin gesturi, prin propria mea fiinta. Abominabile gesturi…

Pe soseaua proaspat udata de ploaie a rasarit soarele, miroase a vara, a asfalt incins si stins cu apa, miroase a lacrimi sarate si a usurare. E cald si bine, e un vis frumos, e o realitate induiosatoare… De ce trebuie sa existe motive care sa strice calmul de dupa furtuna? De ce nu ramane pentru eternitate acel calm perfect al asfaltului ud, al pomilor cu frunzele spalte de apa, al pasarilor mici ce se bucura de soare? Poate ca asa, lumea ar deveni mai monotona…totusi, mi-as da o mana pentru ca acest calm sa existe tot timpul, sa ma burur de el in fiecare moment.

Mi-as da regatul meu mic, jucariile, copilaria, papusile pe care le imbracam cu haine minuscule, tot jocul, toata distractia inocenta pentru inca o clipa de soare dupa furtuna, si pentru curcubeul frumos ce imbraca zarea in toate cele 7 culori ale sale…

Am vazut intr-o zi doi copilasi jucandu-se, un baietel si o fetita, erau mici cat o bucatica de om, erau simpatici si seriosi in joaca lor ingenua. Le-am vazut viitorul, i-am vazut cum vor creste, si, desi ar parea romantat acest viitor, i-am vazut indragostindu-se, i-am vazut furisandu-se afara in toiul unei nopti de vara ca sa se plimbe aiurea printr-o curte parasita.

Am vazut in alta zi doua fetite jucandu-se cu papusile, acelasi joc stupid dar fumos pe care il jucam si eu in copilarie cu prietenele mele. Se jucau de-a magazinul, si erau foarte preocupate de ceea ce faceau, de frunzele pe care le foloseau pe post de bani, de hainutele papusilor pe care aveau sa le cumpere. Si am stat asa, pe loc, privindu-le cum isi inchipuie afacerea lor cuminte, unde nu venea niciodata garda financiara, nici fiscul, nici O.P.C.-ul, pentru ca nu era nevoie, pentru ca ele nu faceau nimic nelalocul lui. Erau doar doua pustoaice simpatice care isi improvizau propria lume. Prinse de joc, nici nu au cum sa stie ce le asteapta in viata. In viata asta mizerabil de frumoasa pe care suntem condamnati sa o traim pana cand moartea ne va desparti…

Si moartea ne sperie pe toti, moartea, suprema contopire a spiritului cu natura, teama de necunoscut, atatea frici nemaiintalnite, noutate…de aici nu mai ai de unde alege, iti poti plati vamile cel mult cu frunzele fetitelor mele ce se jucau in parculetul de langa gara, iti vei lasa problemele nerezolvate, iti va parea rau ca ai murit, ca te-ai dus si nu te mai poti intoarce. Vei vrea o noua sansa, un nou inceput? S-o crezi tu, numai poate daca a fi budist, sa poti crede in reincarnare, sa ai speranta ca poti reveni intre cei dragi  fie si ca un sobolan infect strecurandu-se printre gunoaie. Realitatea e insa cruda, suntem blestemati sa traim si odata morti s-a zis cu viata. Si gandul asta sperie, caci nu ai cale de intoarcere, si sufletul tau e unic, si  moare odata cu tine…sau continua sa supravietuiasca in pasari, plante, amintirea celor care te-au cunoscut?

Si gandurile se tes ca o panza subtire de paianjan in mine, se intind pe sute de kilometrii de simtiri, se astern peste sosele udate de ploaie si acopera marea cu cu firele lor intortocheate, cuprind muntii si alearga la vale sa prinsa adevarata natura a gandirii umane. Cine sunt de fapt? Materie, suflet, miracol  cu radacini necunoscute?  Sau sunt doar o mica parte di marele nimic al fiintei in care ma zbat sa traiesc, caci traiesc, si viata imi da sansa de a realiza acest fapt dupa fiecare cadere psihica cu care ma confurn. Si ma ridic, imi scutur de praf sentimentele si merg mai departe asteptand ca ranie pe care le-am pricinuit si care mi-au fost pricinuite sa se vindece…

Inca doua capitole din “Nazdravaniile Denisei” de Iulia Hasdeu.

Capitolul 2 Boala

Capitolul 3 Denise isi marturiseste gresala si este iertata

 Intr-un final reusesc sa onorez leapsa initiata de gramo, cu povestile. Nu am facut rost de “Habarnam” dar m-am gandit ca “Nazdravaniile Denisei” de Iulia Hasdeu este draguta. Uitati ce a iesit. Adica primul capitol, urmatoarele vor veni in saptamana ce vine, si daca vrea cineva din lehliu sa ma ajute sa inregistrez si urmatoarele capitole, imi dati un add pe mess, sau un buzz.

E cald in visul tau, e cald si bine, si o senzatie de placuta compicitate transcede din realitate catre stare de amorteala, iubite…. Ma plimb prin vis, pe vastele strazi alb-negru, printre flori si dorinte intrupate in imaginatie. Realitate? Nici gand…visul e de-acum singura mea realitate, una abisala, perfecta. Din departare se aude muzica ruseasca, un cazacioc de mult uitat. Totul e gheata aici, in visul tau, doar vodka mai se clatina, lichida, in paharul tau. E vis si apele se clatina tulburi, si caldura ce-ti invaluie trupul se urca usor-usor la cap. Daca te-ai arunca in marele abis al raului inghetat, sa plutesti pe o copca. E frig….

 Dar stai, eu sunt tu, in visul tau eu ma transpun in tine, in lumea ta alb-negru….televizorul e stricat sau poate ochii iti joaca feste, alcoolul iti circua intens prin sange…atat de cald si totusi, atat de frig. E vis, iubite, iti spun e vis, si asta inseamna ca dupa pojghita de gheata se afla realitatea. Imagini se succed, rapid, distrat, oameni, culori, zambete trufase. Mai iau o gura de vodka, mai iei si tu, ranjim abject, ne privim chipurile reiproc….daca am pluti pe raul inghetat? Din zare se aude muzica ruseasca, un cazacioc uitat, pierdut prin negura timpului. Limbaj abject, iubite, ma lasa….

 Hahaha…..se auzi de-odata in ciudatul vis ce il traiam parca aievea….Ha ha Haaa……DAR CINE RADE?

 Ce spaima….ras, ranjet o injuratura aruncata printre dinti, suspine, plansete, lovituri grele peste fata mea, plang….pojghita subtire a raului inghetat….mai iau o gura de vodka. Alcoolul imi intra in sange, te iubesc, asa cum iubesc pojghita subtire ce ma desparte de realitate. Realitatea mea e inconstienta, iubite….mai bine te-as arunca pe tine in tavalugul ametitor al raului inghet; pentru mine realitatea nu inseamna decat suferinta, la fel si visul….in vis insa, in vis am alcoolul, in vis am resemnarea abjecta, aici, in vis, stiu ca ma pot trezi oricand la realitate si totul va fi bine, desi stiu, nu va fi. Prefer sa ma mint insa, la nesfarsit, sa cred ca dincolo de pojghita subtire a raului intunecat se afla realitatea, si realitatea e mai buna decat visul meu alb-negru…e visul tau? Refuz sa te trezesti! Iubite visam amandoi la fel? Deci destinele noastre sunt legare ca-ntr-o spirala a ADN-ului, pentru eternitate, de cazaciocul rusesc si de vodka cea de toate zilele.

 Ha Ha Ha….acelasi ras diabolic se auzi din noapte, raul de gheata se spubera intr-o clipita. Dulcea mea scapare?! Nu, mai rau, aici e intuneric, si e frig, si vodka lipseste, si cazaciocul nu mai canta, si intunericul e dens, apasator, si vocile, vocile tipa din interiorul meu parca. As vrea sa le opresc as vrea sa pot gasi butonul sa aprind lumina. As vrea o gura de vodka si sa ma praval pe-un pat de sticla….as vrea sa fie totul transparent, ca pojghita raului inghetat. As vrea sa am curajul sa m-arunc in tavalugul ametitor al raului ce curge la vale, as vrea sa pot, dar nu mai am scapare, caci visul m-a prins in capcana lui si fi-va, de-a pururea intunerica, si fi-va somn si oboseala, si frig, si vodka, si cazacioc…

 Si nimeni nu va intelege de ce dorm nici medici, nici preoti, nici psihologi, voi fi un caz raz, un om ce vrea sa doarma pe patul sau de sticla, un om fericit, dormind, trind in ametitoarea apa a raului inghetat, fara sa sparga pojghita de gheata, fara sa transceada in lumea colorata. Doar alb si negru, doar frig, si vis si cazacioc rusesc.

 Epilog:

 Priveam la batranul cazac ce dansa in mijlocul pietei, oameni treceau grabiti pe langa el, il ignorau, iar el dansa smintit, unicul dans stiut, bea vodka dintr-un pahar si zambea abject. Era fericit. In visul lui nu se intampla nimic, era doar vodka ce-i incalzea sufletul si ii dadea senzatia de fericire. Efemera fericire, batran cazac, efemera ca si fiinta ta mica, si fericita, in milocul unei strazi cu oameni ce trec grabiti prin fata ta, cu dureri si cu neajunsuri, tu esti cel mai fericit, batran cazac, cu vodka ta si cazaciocul…

Umbrele lor se proiectau pe asfalt ca niste fantome venite din adancul Infernului, pietricelele, praful, asfaltul umed capatasera noi valente in fata acestor suflete pierdute ce rataceau in noapte. In realitate, erau doar niste copii ce se plimbau intr-o seara cu cer instelat de primavara. Ploaia spalase asfaltul si creease mici balti in care, daca nu priveai cu atentie pe unde mergi, riscai sa calci si sa te uzi. Strada era pustie, o liniste apasatoare curmata din cand in cand de latratul unui caine si o pustietate vecina cu moartea. Tocmai in acest loc, atat de populat in timpul zilei, plin de masini, de oameni galagiosi si de patrupede vagaboante cersind de mancare trecatorilor.

Cei doi se plimbau agale, fara sa zica un cuvant, fara sa se priveasca sau macar sa isi doareasca sa o faca. Luau parte la perfectiunea tacerii, o respectau, la fel cum respectau prapastia ce se cascase intre ei. Cand oare se produsese ruptura? El se gandea daca sa faca o ultima incercare, sa sara peste acesta prapastie care ii pustia sufletul si ii amara simtirile. Ea se gandea cum se intamplae, si mai ales, de ce se intamplase….

Ajunsi in parc, se asezara pe o banca, cu aceeasi atitudine sfarsita pe care o avsesera tot drumul. Mai erau ei, oare, copii? “Am uitat de mult de unde a plecat totul”, zise Ea dintr-o data. El tresari la auzul vocii ei. Parca trezit din amorteala, isi dadu seama ca aproape uitase toate tonalitatile glasului ei, atat de calde si atat de reci in acelasi timp, totusi atat de placute auzului sau. De data aceasta insa nu ii placura sunetele articulate de acesta Ea, pentru ca, in ciuda faptului ca erau tot Ei, parca era, in stanga lui, pe banca aceea umeda, o alta Ea, una necunoscuta. Cu miscari mecanice, intoarse capul spre ea. O privea pentru prima data in cea seara, si parca o revedea acum, renascuta din amintirea clipelor frumoase ce se scursesera intre ei de-a lungul timpului. Simtii nevoia sa o stranga in brate, dar nu o facu, raspunse insa masinal “Nici eu…”. Ea il privii uluita, El ii sustinu privirea cu greutate. “Deci, ce vom face acum?” spuse Ea, schitand un zabet amar pe chip. El tacu. “Nu te mai recunosc. Uneori am impresia ca vorbesc cu alta persoana. Cine esti tu de fapt?” dadu ea curs gandurilor ce o chinuiau de ceva vreme. El tacu si de data aceasta, si, fara sa schiteze nimic, ii lua mana in palmele sale, i-o privii pret de cateva secunde, avea mana frumoasa, eleganta si folosea miscari ample, feminine in gesticulatie, unghiile erau taiate mici si date cu oja rosie, ii placeau foarte mult unghiile ei, ii si spusese lucrul acesta, si de aceea Ea avea mare grija sa fie mereu frumoase. Sau o facea pur si simplu pentru ca si ei ii placea sa aiba unghiile frumoase? Scutura din cap a “Nu”, cu siguranta o facea pentru El, mai mult decat pentru Ea. Isi ridica privirea spre chipul ei mic, si ii spuse zambind :”Oricare ar fi fost motivul rupturii noastre, vreau sa facem nod si sa continuam” “Da, dar nodul ramane” “Atunci vom lua o alta ata!”

“L-am rugat sa  ma picteze, asa cum sunt eu in ochii lui, asa cum sunt eu pur si simplu, sa foloseasca palete largi, sa ma descrie in colaje sau sa ma schiteze pe o foaie de hartie cu creion chimic.

El, cu ochii mirati, ma privea uimit in timp ce aruncam avalansa de rugaminti asupra lui. Il rugam, cu fiecare por, sa faca din mine o muza, o opera de arta ce ar putea sa dainuiasca peste secole. Ma visam deja o Venus fara maini, sau o Galatee mandra, nascuta din mainile dibace ale artistului tanar si frumos ca o statuie greaca din fata mea.  Dar nu avea sa fie nimic din ceea ce capsorul meu blond visa in momentele acelea de gratie. Totusi, printr-o nu stiu ce minune, tanarul artist ma lasase sa patrund in universul lui creativ, si lucrul acesta, era bine stiut, nu il facea des. Trebuia deci, ca eu sa am ceva al dracului de special ca sa ma primeasca acolo, de ce nu….la dracu, de ce nu chiar…sa ma placa pe mine….”

Asa incepe scurta poveste ce v-o voi spune aici, povestea unui triunghi amoros, caci, mie una, imi plac la nebunie triunghiurile astea, desi nu ma prea omor cu matematica. Ceea ce ati citit mai sus este o fila dintr-un jurnal vechi, al nu stiu carei matusi, bunici, mama sau, de ce nu, sora (desi nu imi amintesc sa am asa ceva, deci ultima ramane spanzurata intr-un cui). Dupa cum spuneam, povestea mea este una pseudo-reala, adica ar putea fi existat, ar putea sa nu fi existat, numai Dumnezeu poate sa stie. Sa reluam insa jurnalul, caci, la urma urmei, putin va pasa voua de palavrageala mea ieftina, voi vreti actiune, suspans, vreti iubire si deceptie. Cine stie ce dracu mai vreti voi. Hai sa ne intoarcem la afurisitul ala de jurnal.

“sa ma placa pe mine….frumos gand, ce sa mai, imi place ideea ingrozitor de mult, ma si vedeam pictata in toate ipostazele, desenata si redenumita, alintata. etcetera, etcetera,etcetera. Si cand tanarul domn ma trase de o parte incercand zadarnic sa ma trezeasca din transa, izbucnii intr-un ras isteric. La dracu….ce sa mai zica saracul baiat acum.

Bietul de el, incerca sa intre in vorba, timid:

Marc: Stii mai, Margot….eu….

Deja inima incepuse sa imi bata mai tare, cred ca ma si inrosisem, imi transpirau mainile, piciorul stang incepu sa imi bataie nervos…

Margot:-Daaa…..ce sa stiu?

Marc: Stii, mai, Margot….vroiam…..sa te intreb si eu ceva.

Ezit, fac un pic pe inaccesibila, asa mi-a zis mama “Mamica, sa nu te dai pe mana lor asa cu una cu doua, mai tortureaza-i mama si tu putin, tine-i in sah”

Marc: Margot, esti?

Eram cufundata in maretia momentului, si in gandurile mele crizate, bineinteles…

Margot: Da, da, sunt….adica…da sunt….ce ziceai? (faceam pe inaccesibila, figuri…)

Marc: Asa, bine, vad ca ti-ai revenit si tu, mi-amrevenit si eu, sa atingem deci, problema spinoasa…

Ma gandeam “Problema spinoasa, ce dracu poate sa fie atat de SPINOS incat sa nu poata sa imi spuna odata…clar, ma place”

Marc:. ..Mai Margot, stii, as fi vrut si eu sa stiu…daca….daca….adica…cecredeprietenataAmeliedespremine?

Eu, raman cu gura cascata, mai-mai sa-mi dea ditamai lacrimile de crcodil. Da ma tin, nici de-a dracu nu plang, pai ce, sa vada el ca sunt slaba de inger? Neah, i-auzi la el….Amelie….ahaaaa,deci asta fuse problema SPINOASA.

Margot: Nu stiu.

Marc: Cum nu stii?

Margot: Nu stiu, nu am discutat niciodata despre baieti. Ce, de baieti ne arde noua?

Marc: Pai de ce va arde voua? Aveti aproape 20 de ani, de ce altceva ar trebui sa va arda?

Margot:Eu stiu…de carti, literatura, muzica clasica. O fata de varsta noastra ar trebui sa-l iubeasca doar pe Beaudelaire, stiu eu, Proust, Balzac…

Marc: Da mai, Margot, dar…astia sunt…stii tu…morti…cum poti sa iubesti un mort? Si in plus, si eu sunt un artist. Pictez

Margot: Si daca pictezi ce? Crezi ca Amelie lesina asa dupa prima pensula care ii cade in fata? Nu nu, nu e chiar asa de simplu….-Pai si…ce ar trebui sa fac sa lesine dupa…stii tu…dupa…mine…?

Margot: Stiu si eu…habar nu am. Ti-am zis ca nu am atins subiectul. Pentru noi…cum sa iti spun, o relatie de amor cu un barbat, cum sa iti spun eu tie ca sa intelegi..?!?….ah, da, stiu…nu constituie o problema SPINOASA….

Marc: Ahaaaa…..

Isi duce mana la tampla si face o mutrita deznadajduita, dar adorabila….  reia…

Marc: Ahaaa….sii, atunci uite, te intreb pe tine, pentru ca esti prietena cu ea, si stii tu, prietenele se cunosc bine intre ele. Cum trebuie sa fiu ca sa ii plac?

Margot: Original

Marc: Original? Pai si nu sunt?

Margot: Stiu si eu mai, te cheama Marc, parca?

Marc: Vai, Margot, ce memorie mica ai…nu, dar stii cum e, nu prea retin ceea ce nu ma intereseaza

A dracului ce ma facusem, eram jignita in amorul propriu, trebuia sa il fierb in suc propriu, desi aveam de gand sa ii pun o vorba buna la Amelie, ce, vorba mamei “Are balta peste…”

Marc: Vai, Mrgot, deci numele meu nu te intereseaza?

Margot:De ce m-ar interesa?

Marc: Pentru ca sunt pictor, si  mai devreme mi=-ai zis ca iti plac pictorii, ca te fascineaza, ca vrei sa te pictez…

M-a prins in knock-out….la naiba…

Margot: Si ce daca, ce-are a face numele cu pictura?

Marc: Pai are, stii, de obicei, pictorii isi semneaza lucrarile cu numele lor….e destul de important numele….

Margot: Pentru mine nu e… Importanta e creatia…creatia il naste pe artist si il inscriein constiinta posteritatii. Si numai o creatie de geniu ma poate face sa retin un nume de muritor. Creatia….creatia e nemuritoare. Ea, si nimic altceva…

Marc: Esti imposibila…

Margot: Bine, poate ca sunt

Marc: Nu poate, chiar esti…

Margot: Trebuie sa plec, ma plictisesti.

Marc: Stai putin, si Amelie?

Margot: Ca sa-i placi Ameliei, ar trebui sa faci o schimbare completa de figura si personalitate, esti prea sters pentru ea.

I i zic cuvintele acestea cu dispret, cu trufie si superioritate. Il simt cum se dezumfla, ii vad figura cum se schimba intr-o nuanta pamantie.

Margot:Intersanta culoarea fetei tale acum, ai putea sa o folosesti in tablourile tale, dragul meu pictor…

Nu zice nimic, ma priveste cu ura, eu ma ridic si ma indepartez de el, indreptandu-ma catre iesire. Imi aranjez pliurile rochiei, buclele, fac o miscare teatrala din cap si ies fara sa ii arunc nici o privire. L-am invatat minte pe dobitoc…”

Va urma

 Indoiala mi se stecurase in suflet ca un sarpe veninos, la dracu, nu mai stiam pe unde sa scot camasa si ma fastaceam si ma balbaiam ca un copil prins cand face ceva nepermis. Deci am continuat sa imi vad de treaba mea, desi eram incurcata ca naiba, desi mi se pusesera niste intrebari si baiguisem niste raspunsuri stupide, am regretat insa fiecare cuvintel scos de dimineata si  pana acum. Ii simteam privirea nedumerita fixandu-ma, ii auzeam respiratia intretaiata si frustrarea de a ma vedea fara nici o alta reactie. Probabil ca sunt un om ingrozitor de enervant in momente ca acestea, cand ma gandesc unde va ajunge aceasta evitare voita a iesirii din situatia penibila in care ma pot afla.

Si ma aflam sub oprobiul propriei fiinte, gandurile si faptele mi se impleteau fara sa vreau, si nu eram in stare sa disimulez in toatalitate lipsa de interes. Acum priveam pe geam, mai incolo imi pileam o unghie, apoi ma jucam cu o suvita din propriul par. El continua sa ma priveasca nedumerit incepad sa se enerveze pe masura ce eu incercam sa imi revin din socul initial. Sa-l ia dracu de soc, s-o ia dracu de lume si de tot ceea ce se presupune ca fac rau… Privirea lui ma arde din ce in ce mai tare, si cand incearca sa deschida gura sa zica ceva, i-o inchid repede cu un sarut  apasat, apoi imi doresc sa il plesnesc, dupa care ma calmez si imi incep pleadoria de aparare. Ma priveste uimit, probabil se gandeste cum de am tupeul acesta fantastic, de a-i inchide gura si de a ma si apara. Stiu bine insa ca orice gresala lasa in urma ei o amintire. Era deci vina mea, era si vina lui, era vina amandorora. Eu eram  plina de indoieli, atat in privinta veridicitatii celor auzite despre el, cat si a faptelor mele de care nu ma simteam mandra. Se dadea o lupta ideologica intre “mine” si “mine”, iar celui de-al doi-lea “mine” se adauga si EL, deci eram doi contra unul, desi in fiinta mea duala se aflau mai multe personalitati. Gandul asta imi trece fulgerator prin minte si incep sa rad isteric.Carevasazica, sunt oarecum nebuna, caci altfel nu ma pot numi.

Dupa ce imi termin de turuit betia de cuvinte, din care nici eu, nici el nu am inteles nimic, ma prabusesc pe un scaun si continui sa rad ca o fiinta aflata in mijlocul unei crize puternice de personalitate; ca din departare Andries canta ca e ca o scrisoare fara plic; are dreptate vocea fara trup ce razbate de undeva din boxele mele dotate cu subwoofer, asa ma simt si eu, desi am mai multe “EU” care sa imi tina de urat in momentele mele de opresiune personala. DA, in momentele acelea chiar am nevoie de ceva sustinere morala, si cum e imaginatia mea, pot sa imi creez orice personaj care sa actioneze ca un balsam suferintelor mele sufletesti si demonilor care vin sa isi ia birul de fiecare data cand fac cate-o boacana.

Dar sa revenim la situatia mea absurda, sa revenim la EL si EA, ce suntem NOI DOI si la intrebarile existentiale legate de posibilele noastre tradari unul fata de altul. Carevasazica, eu l-am tradat pe el, si el la randul sau a facut acelasi lucru, dar unul dintre noi a tradat cu trupul, celalalt cu sufletul, si acum ne chinuim sa aflam care a gresit mai mult. Oare satisfacerea unor nevoi trupesti, atata timp cat gandul iti e la persoana iubita este condamnabila? Oare situatia in care te afli te poate scuza in vreun fel? Sau situatia in care te afli este fara scapare, caci daruindu-ti trupul altei persoane decat celeia de drept este un pacat cel putin analizat din punct de vedere igienic. Sau fapta de a-ti trada jumatatea prin prisma sufletului e cu atat mai abominabila cu cat continui sa minti acea persoana cu zambetul pe buze, desi sentimentele tale s-au schimbat de mult timp. Oare aceasta atitudine te injoseste? Te inalta? Din orice unghi ai privi situatia e fara scapare. Situatia nu poate avea alt deznodamant decat unul tragic, si tragismul sta tocmai in paroxismul acestei povesti cu inceput situat intr-un timp trecut nedefinit si terminat undeva in viitorul apropiat.

Am inceput prin a vorbi despre situatia asta la persoana I si asa am sa o termin, desi mai devreme dadusem in generalizare. Nu o sa va spun modalitatea prin care a tradat fiecare dintre noi, o sa va dau insa doua situatii diferite, singurele care se pot da cu aceste date ale porblemei ingrozitor de amoroase si ingrozitor de matematice. Si pentru ca matemamtica nu e tocmai punctul meu forte, problema va ramane nerezolvata, caci, paradoxal, este una imaginata. Dar sa revenim la indoielile mele, vom spune ca in prima situatie, eu, femeia, l-am tradat pe el, barbatul, din punct de vedere sentimental, iar el pe mine trupeste. Amandoi am gresit, cu siguranta, el lasat dus de pasiune, eu, asteptand ca el sa isi consume poftele trupesti in patul altei femei. Poate ca la un moment dat am si suferit. Dar acest fapt nu imi scuza pacatul meu, nu, si din punctul meu de vedere, el a gresit mai putin decat mine, desi a copulat cu o alta femeie, desi umorile lui s-au amestecat cu ale alteia pe un cearsaf strain. Dar am patruns prea mult in intimitatea cuplului intocmit ad-hoc, cuplu care, desi nu imi place sa mi-o recunosc e format din EL si O ALTA EA. E dureros, dar nici eu nu sunt mai putin vinovata, caci am acceptat sentimente noi in cordul central, si mi-a pulsat mai tare decat ar fi fost de cuviinta, am rosit mai mult si am fluturat din gene mai des in privinta unui alt ins de sex opus mie.  In situatia asta nu stiu care ar fi cel ce sufera mai tare, dar, la drept vorbind, este o drama pe care amandoi subiectii cuplului o traiesc in timp real. Deci ma intreb acum, dupa ce m-am indepartat din fata lui, cine este mai vinovat de intreaga tradare? Sau devine nul din pricina tradarii reciproce?

Nu de putine ori am auzit de cupluri care se insala reciproc, cu buna stiinta a tuturor partilor implicate, si din diferite motive, cuplul acela continua sa triasca, sa duca o viata sociala intensa  si chiar sa se inteleaga bine. Mereu mi s-a parut situatia asta absurda, dar pusa in fata unei asemenea situatii…nu m-am gandit niciodata pana in momentul acesta, si,desi situatia data este imaginara, mi se pare ingrozitor de urata perspectiva unei astfel de relatii. Sa revenim insa la cel de-al doi-lea caz, atunci cand EU, femeia, il insel pe EL, barbatul, cu trupul iar EL ma insala pe mine cu sufletul. E dureroasa, o spun clar, aceasta situatie, clar, mai ales ca barbatii se simt ingrozitor de raniti in orgoliu cand o femeie ii insala. Da, imi puteti spune ca sunt prejudecati, ca fac generalizari aiurea, dar numai pentru o clipa, TU barbatul ce te simti lezat de aceasta generalizare a mea, iti vei imagina ca iubita sau sotia sau mai stiu eu ce alta femeie din viata ta, indiferent de rangul sau hramul sau, se va simti profund lezat, fie si numai la gandul acesta. Gandul socheaza si umileste in acelasi timp, pentru tine, ca barbat, placandu-ti sa iti stii “femeia” numai a ta, instinct de conservare, simt al proprietatii acut, sa iti imaginezi pe ea, imbracata de mangaierile altului EL, altul decat tine, primindu-i saruturile si ascultandu-i vorbele de amor soptite sacadat.  Cu toate acestea, dragul meu EL, nici tu nu esti mai prejos, caci o iubire, fie si ea inchipuita numai in mintea ta, nu te scuza, dar nici nu te acuza pe deplin, ai stiut totusi sa iti pastrezi integritatea ca individ, nu te-ai lasat cuprins nici de pasiune, nici de disperare. Deci acest lucru nu face din tine o victima a adulterului savarsit de partenera ta de viata, dar nici un invingator.

La dracului cu ele de teorii, indiferent de tradare,tind sa cred ca EA, proiectia EU-lui meu, sunt cea care a savarsit o fapta imorala, EA, eu sunt cea care a gresit mai mult decat EL, cu toate acestea, cred eu, dupa un asfel de adulter, cel ce insala cu sufletul, are un motiv in plus sa iasa din relatia in care este prins si sa se indrepte catre alta noua. Si alte certuri, alte probleme, alte tradari, de ordin moral, imoral, ideologic. Confuzii si iubire…oare?
Incerc sa las in urma tradarea noastra reciproca, poate ca il iubesc, poate ca ma iubeste, poate nu l-am tradat din nici un punct de vedere, si poate ca si el a facut la fel. Poate ca sinceritatea e pe primul plan, indiferent de tradare, fie ca e una neimportanta sau una grava, fie ca vrei sa nu, viata merge inainte, cu sau fara ceea ce este sau ar putea fii marea iubire a vietii tale. Eva a muscat prima din mar, si Adam a urmat-o…..Eva l-ar fi putut insela pe Adam cu nemernicul ala de sarpe….cu sarpel verde al geloziei…