Reverie

  O durere surda, nemiloasa imi strabatea corpul, la intervale regulate de timp, acea durere mai mult psihica decat fizica, cu muschi incordati si lacrimi oprite la iesirea din ochi, tocmai la iesire. Si nodul in gat provocat de dorinta teribila de a plange, de revolta…durerea colesitoare, cand ego-ul ma uraste, cand nici propria mea fiinta nu se mai contopeste cu persoana mea, cand lupta crancena dintre bine si rau se desfasoara pe terenul neutru al fizicului.

Fierbinteala si spasme musculare din ce in ce mai puternice, amintiri venind de-a valma intr-un cap mult prea mic pentru a le mai primi, percepe, procesa. Oameni, fete, remuscari ascunse si neimpliniri. Gelozia ce imi macina fiecare por si zambetul sfidator al demonului inverzit de ura, lacrimi inveninate, si tipatul acela jalnic…

Metamorfoza mea din fiinta in cenusa era aproape de sfarsit, nu mai aveam sentimente, doar ura si  incapacitatea de a percepe oamenii ca innainte, ma uram pe mine si pe semenii mei, nu mai eram o fiinta, eram un robot cu piele, si muschi, si gandire. Dar lacrimile se pietrificasera inainte sa iasa din ochi, si plansul, vai plansul nu-si mai avea locul in fiinta aceea lipsita de sentimente si scupule, vai plansul…in urma lui ramase o umbra de tristete asternuta pe globul ocular ca un ecran de protectie. Din ras nu mai ramae decat un ranjet stupid, ingrozitor si vulgar. Imi transformasem fiinta in ceva nedefinit, in materie de cea mai joasa speta, si trasformarea duruse mai tare ca lama unui cutit.

In lasitatea mea  nu avusesem nicicand intentia de a-mi ucide timpul, sau corpul, imi vatamsem sufletul insa iremediabil, si ura sapase adanci santuri de crispare pe chipul meu, pe maini, imi transformase parul in sarma si frustrarile in calitati, si eram un om pierdut printre atatea alte mii de jivine invinse de sortile potrivnice, si as fi vrut sa plec departe de mine, sa imi parasesc trupul, sa imi parasesc ranile si durerea ce ma strangula necontenit, fericita in nefericirea mea nenorocita, blamata de mine, uratita de viata interioara murdara pe care o duceam…

M-am asezat pe un fotolui murdar pe care il adusese cineva in scara blocului, mi-am aprins o tigara si am inceput sa fumez privind in gol, am intrat in casa, am facut un dus si m-am culcat. Spalase apa tot raul?!?

Iti traiesti viata punandu-ti intrebari si incercand sa le gasesti raspunsul, te zbati intre promiscuu si moral, intre vulgaritate si senzualitate, privesti oamenii fara sa le descoperi fetele. Ii cunosti, le vorbesti, te indragostesti si incerci sa ii descoperi, totusi, omul in sine este o enigma isolvabila.

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?

 Se nåscu dintr-o cana de cafea, din aroma inconfundabilå a unei dimineţi tarzii de varå, petrecutå printre cearşafuri albe, apretate şi miros de iabå proaspåt cositå. Se nåscu dintr-o carte, ca sa traiascå in aer, så pluteascå deasupra påmantului, så iubeascå oameni şi så se spele de påcate cu apå rece. Era copilul cafelei, dar şi al omului, al florilor de cais şi al cireşelor aromate de mai. Îşi plimba pårul galben pe sub frunzele de castan şi muşca cu poftå dintr-un mar.

Îşi scria pe mâini intrebåri şi le raspundea cu buzele, cânta şi dansa în ploaie, privea apusul cu ochii mari, fermecaţi, plângea de fricå noaptea, sub cerul înstelat, tråia în timp ce murea soarele ca så renascå dimineaţa. Atunci îşi ştergea ochii şi îşi bea cafeaua, şi continua visul târziu al unei dimineţi printre picåturi de ploaie şi bucåţi de soare, si ochi umezi, de copil fårå griji…

Ochii albaştri şi mâini gingaşe, unghii minuscule, priviri furişe, şi zâmbet, toate contopite într-o singurå fiintå sublimâ, mai presus de gândirea umanâ, ca umbra nucilor  într-o zi toridå de varå, copilaria toatå prinså între palme…

Så-ţi imaginezi o lume perfectå, så poţi så te transpui în pielea copilului mort cţndva, så poţi så îţi iei viaţa de la capåt….så fie acesta råspunsul la toate întrebårile tale?

Frig şi  întuneric, mai conteazå ceva dacå te simţi singur, mai poţi så crezi cå priveşti viaţa în faţå, cu inocenţå, cu ochii mari şi curioşi…mai poţi spune, cu mâna pe inimå ca vei crede tot ce ţi se va spune? Mai ai încredere în oameni cum au copii? Mai eşti copil?

Viaţa îl perverti atât de mult cå începu så bea mai multå cafea, începu så fumeze, ţigara de la ţigara, uitând jocul ingenuu al copilului din el, cearşafurile albe nu îl mai fascinau cum o fåceau odata, nici florile, nici caişii, nici cårtile cu basme. Acum era adult, şi soarta îi închisese toate porţile, cåci oamenii il minţeau, ploaia cådea rece,  iar razele soarelui încålzeau mai greu trupul råvåsit de vicii al adultului-copil. Încet, încet, apare moartea, şi nu va mai putea trezi vreodatå la viatå trupul  copilului ucis…

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei “mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

N-ar fi trebuit sa vezi asta, n-ar fi trebuit sa ma avuzi rostind acele cuvinte si nici sa-mi auzi gandurile. N-ar fi trebuit sa imi vezi frustrarile ridicole, nici sa suporti toate pateticele mele invinuiri pentru ratarea mea. M-ai vazut stand intr-un colt, trista, incojurata de fum, cu cearcane la ochi si cu nasul infundat de la atata plans, cu gandurile mancate de viermele nebuniei si cu aripile atat de nemilos taiate. Totusi m-ai vazut, si ai indurat in tacere toate injuriile, tot veninul pe care l-am putut scoate prin cuvinte, prin gesturi, prin propria mea fiinta. Abominabile gesturi…

Pe soseaua proaspat udata de ploaie a rasarit soarele, miroase a vara, a asfalt incins si stins cu apa, miroase a lacrimi sarate si a usurare. E cald si bine, e un vis frumos, e o realitate induiosatoare… De ce trebuie sa existe motive care sa strice calmul de dupa furtuna? De ce nu ramane pentru eternitate acel calm perfect al asfaltului ud, al pomilor cu frunzele spalte de apa, al pasarilor mici ce se bucura de soare? Poate ca asa, lumea ar deveni mai monotona…totusi, mi-as da o mana pentru ca acest calm sa existe tot timpul, sa ma burur de el in fiecare moment.

Mi-as da regatul meu mic, jucariile, copilaria, papusile pe care le imbracam cu haine minuscule, tot jocul, toata distractia inocenta pentru inca o clipa de soare dupa furtuna, si pentru curcubeul frumos ce imbraca zarea in toate cele 7 culori ale sale…

Am vazut intr-o zi doi copilasi jucandu-se, un baietel si o fetita, erau mici cat o bucatica de om, erau simpatici si seriosi in joaca lor ingenua. Le-am vazut viitorul, i-am vazut cum vor creste, si, desi ar parea romantat acest viitor, i-am vazut indragostindu-se, i-am vazut furisandu-se afara in toiul unei nopti de vara ca sa se plimbe aiurea printr-o curte parasita.

Am vazut in alta zi doua fetite jucandu-se cu papusile, acelasi joc stupid dar fumos pe care il jucam si eu in copilarie cu prietenele mele. Se jucau de-a magazinul, si erau foarte preocupate de ceea ce faceau, de frunzele pe care le foloseau pe post de bani, de hainutele papusilor pe care aveau sa le cumpere. Si am stat asa, pe loc, privindu-le cum isi inchipuie afacerea lor cuminte, unde nu venea niciodata garda financiara, nici fiscul, nici O.P.C.-ul, pentru ca nu era nevoie, pentru ca ele nu faceau nimic nelalocul lui. Erau doar doua pustoaice simpatice care isi improvizau propria lume. Prinse de joc, nici nu au cum sa stie ce le asteapta in viata. In viata asta mizerabil de frumoasa pe care suntem condamnati sa o traim pana cand moartea ne va desparti…

Si moartea ne sperie pe toti, moartea, suprema contopire a spiritului cu natura, teama de necunoscut, atatea frici nemaiintalnite, noutate…de aici nu mai ai de unde alege, iti poti plati vamile cel mult cu frunzele fetitelor mele ce se jucau in parculetul de langa gara, iti vei lasa problemele nerezolvate, iti va parea rau ca ai murit, ca te-ai dus si nu te mai poti intoarce. Vei vrea o noua sansa, un nou inceput? S-o crezi tu, numai poate daca a fi budist, sa poti crede in reincarnare, sa ai speranta ca poti reveni intre cei dragi  fie si ca un sobolan infect strecurandu-se printre gunoaie. Realitatea e insa cruda, suntem blestemati sa traim si odata morti s-a zis cu viata. Si gandul asta sperie, caci nu ai cale de intoarcere, si sufletul tau e unic, si  moare odata cu tine…sau continua sa supravietuiasca in pasari, plante, amintirea celor care te-au cunoscut?

Si gandurile se tes ca o panza subtire de paianjan in mine, se intind pe sute de kilometrii de simtiri, se astern peste sosele udate de ploaie si acopera marea cu cu firele lor intortocheate, cuprind muntii si alearga la vale sa prinsa adevarata natura a gandirii umane. Cine sunt de fapt? Materie, suflet, miracol  cu radacini necunoscute?  Sau sunt doar o mica parte di marele nimic al fiintei in care ma zbat sa traiesc, caci traiesc, si viata imi da sansa de a realiza acest fapt dupa fiecare cadere psihica cu care ma confurn. Si ma ridic, imi scutur de praf sentimentele si merg mai departe asteptand ca ranie pe care le-am pricinuit si care mi-au fost pricinuite sa se vindece…

 As incepe postul acesta ca pe o compunere de clasa aIV-a, “orasul meu este…”, deci, sa purcedem: Orasul meu este mic, si special  in acelasi timp, tocmai datorita acestei marimi a lui. E mic, e simpatic uneori,  dar are si el, ca orice oras ce se respecta, o gramada de lipsuri.   Si da, as enumera o gramada de factori care il uratesc,  care ii strica armonia. De aceea cred eu, orasul asta are nevoie de ceva nou, as vrea ca vanzatoarele sa fie mai dragute, sa nu te mai serveasca in scarba, pentru ca pe mine una, lucrul acesta ma face sa ma simt prost, desi nu ar trebui, desi e dreptul meu sa ma gandesc de doua ori inainte sa cumpar ceva, sunt banii mei doar. Dar asta e o problema cu care se confrunta toata tara, a devenit deja cliseu.

Ma gandesc uneori ca spitalul este prost amplasat ca ar trebui sa fie intr-o zona mai linistita,nu vizavi cu parcul. In plus, primaria il foloseste pe post de decor pentru scena o scena improvizata si organizeaza spectacole chiar in fata acestei institutii, unde se presupune ca trebuie sa fie liniste, bolnavii au nevoie de liniste si de odihna, si nu e tocmai placut sa iti duduie boxele alea uriase in cap atata timp, cand tu te simti ca naiba. Pe langa asta, fiind amplasat atat de aproape de parc, o alta sursa de galagie, mai ales noaptea, o constituie “shmekerii” cu Dacii tunate care dau drumul la manele sau la hip-hop, ca asa e la moda, cat mai tare posibil, pana gajaie, pana iti iau foc timpanele. Nu o sa ii critic acum, pozitia mea fata de ei este clara, nu au pic de respect pentru cei internati, nu se gandesc ca acolo mor oameni, ca pe holurile spitalului cineva tocmai primeste o veste proasta despre o persoana draga, si de afara se aude sublim “Dusmanii-mi poarta pica”, de parca le-ar mai trebui si fond muzical in asemenea situatie.

Nu  imi plac nici domnisoarele care se aduna si ele in numar mare, in acelasi parc, sa fie remarcate de domnii mai sus prezentati, nu imi place ca in parcul nostru nu poti sa iesi cu o carte, sa citesti linistit ca se aduna in jurul tau o cohorta de figuranti care se iau de tine, incearca sa te deranjeze si sa te ia la misto pentru simplul fapt ca stai acolo, singura, pe banca, si citesti o carte, cum indraznesti sa citesti? Adica, cititul e ilegal, esti o tocilara. Si pentru asta meriti sa fi luata peste picior, deranjata.

La noi in oras se arunca hartiile pe jos, ce-are, lasa ca le ia vantul, nu-i nici o problema, ce mai conteaza, oricum o sa murim cu totii. Nu-i asa? Ignoranta asta a oamenilor ma scoate pe mine din minti, nesimtirea asta dusa la extrem, tendinta catre imbecilitate.

Suntem necivilizati? Cu siguranta, prin definita noastra ca popor suntem necivilizati, asta vedem in fiecare zi, asta vad copilasii care cresc, cresc sub ochii nostri si fac ceea ce vad la noi, cei mari. Adica asculta manele la telefon, se lauda cu dusmanii, cu banii, cu telefoanele, cu masinile, care de cele mai multe ori sunt doar in imaginatia lor, pentru ca sunt niste copii, si nu pot diferentia binele de rau, deci noi, fiind mai mari decat ei nu suntem in stare sa le dam o educatie corecta. Din pacate lucrul asta se intampla in orasul meu, vad cum zi de zi picilor care se joaca la groapa cu nisip li se implanteaza idei si valori gresite in cap. Si vorbesc doar la nivelul bucatii asteia de pamant unde locuim eu si prietenii mei, de orasul meu mic.

As vrea sa avem mai multe locuri unde sa iesim, noi tinerii, m-am saturat de o cosmelie infecta unde isi petrec majoritatea tipului acei domni, denumiti generic betivi, de toaleta unde miroase urat, de fumul de tigara prea dens, atat de dens ca il poti taia cu tigara. Si totusi, e singurul loc unde nu se pun manele, unde mai poti sa asculti si muzica buna, daca nu rock’n'roll sau folk macar ce baga astia la radio. Este, in orice caz, mai decent. Ar trebui…ar trebui un loc numai pentru tineri…dar astea sunt numai vise.

Ce ar mai fi de schimbat aici, in orasul meu? In Lehiu-Gara? Ar mai fi de scimbat trotuarele, de acoperit gropile, pentru ca sunt unele locuri unde dupa ce ploua se transforma in adevarate balti, si trebuie sa ocolesti pe sosea, si risti sa fii udat din cap pana-n picioare daca nu esti destul de rapid; as vrea sa mai dispara din caini, daca s-ar putea sa nu mai fie nici unul, as vrea sa avem un loc special amenajat pentru pustii care se dau cu rolele pe sosea si risca de multe ori sa fie calcati de vreo masina. Cam atat…si totusi mai sunt atat de multe de spus…

Pentru concursulIasiPlus si VisUrat

Stau sprijinita intr-un cot, cum stateau candva romanii la masa, si imi trec prin cap o plieada de ganduri, o gramada de intrebari. Mi-e dor de injuraturile mele abjecte, de unele dejectii sentimentale, mi-e dor, azi, de toate resentimentele. Nu mai sunt omul trairilor sufletesti inaltatoare, azi sunt in mocirla, azi mor cate putin, pentru fiecare strop de umilinta pe care fiinta mea stinghera o imprastie in juru-i.

Lasitatea ma taie in carne vie, si imi presara sare pe rani, ma ustura si imi da febra, lasitatea, lasitatea ma tine in viata si ma omoara putin cate putin. Lua-o-ar dracu de lasitate, si de condite umana, si oamenii in general, sa se duca dracu cu toate regulile lor, cu toata supunerea pe care o impun, cu aparente si minciuni. Minciuna, trufie, umanitate….ce gluma buna, umanitatea e cel mai mare rahat inventat vreodata de oameni, cea mai abjecta situatie si in acelasi timp ingrozitor de utopica.

Sa ii ia dracu pe ei, pe scriitori, care au scris tot ce se putea scrie, pe cantareti care au compus tot ce se putea compune, pe savanti, pe cine stie ce dracu alte specii de oameni de pe planeta, au luat ei totul si au plecat cu ele. Gloria, infatuarea ei, oamenii, niste inventii grotesti care se mandresc cu titlul lor de “fiinta superioara”, gandim, cu ce ne ajuta sa gandim daca tot ca animalele ne comportam? Daca aruncam gunoaie pe jos ca niste animale ce suntem, daca ne amestecam umorile ca niste animale ce suntem, daca ne certam ca niste animale ce suntem. Animale….mai bine eram un caine parasit pe strada si tot as fi fost mai libera decat sunt acum ca om, prinsa in lanturile convenientelor, “sa nu supar pe mama, sa nu supar pe tata, sa ma port frumos”. Rahat, de ce sa ma port frumos? Oarte am ceva de castigat? Oricum mor, cu totii murim…. A dracu libertate, ce dulce trebuie sa fie cand o poti avea, ce bine trebuie sa simti aerul pe fata cand esti liber sa faci toate rahaturile ce-ti trec prin cap. Ale dracu rahaturi…..ce urat vorbesc, ce limbaj abject folosesc, sa imi fie al dracului de rusine ca sunt suparata pe viata, sa imi fie rusine, zau asa, ca in loc sa ma bucur de ceea ce am, vreau mereu mai mult. Cica omul nu-i perfect, si normal ca nu-i perfect….e “perfectibil”, nu mai stiu ce profesoara ne zicea chestia asta. Imi placea la timpul respectiv maxima asta, sau cum s-o numi. Eram copil, ce dracu, un copil prostut, impresionabil, imi placea tot ce auzem, tot ceea ce era nou. Aveam falsa impresie de libertate. S-o ia dracu de libertate, si pe toti cei liberi, caci eu nu sunt, imi place sa cred ca sunt dar nu sunt, sunt o captiva a convenientelor, o vrabiuta simpatica si galagioasa inchisa intr-o cusca, nu de aur ca aurul e urat. Nu-mi place aurul, chiar nu-mi place, ma deprima bijuteriile de aur, de ce sa port aur cand argintul arata mai frumos. Argintul e pur….puritate….si cu timpul se innegreste. Totul se degradeaza in timp. Chiar si libertatea? Ti-am zis sa ma lasi dracului cu libertatea ta, acum sunt captiva, e ca si cum ai manca friptura in fata unui om infometat….hahaha, ce gluma proasta. Viata e o gluma, proasta sau buna, asta decideti voi, de cele mai multe ori insa, viata isi bate joc de noi, de oameni, de mine….de toata lumea. Viata e o gluma buna, si pe asta am auzit-o undeva, dar nu mai stiu unde, poate intr-o melodie de la OCS, acum ma corectati voi daca vreti, daca nu vreti, treaba voastra, stiti sentimentul de miserupeala? Cam asa si eu, mi se rupe….o unghie, o bluza…..ce gluma proasta, sau buna….

Am ajuns sa ma intreb daca mai are rost sa imi caut ramasitele de umanitate ingropate pe undeva, prin adancul sufletului, am ajuns sa ma intreb daca oamenii chiar se numesc oameni, daca prietenii sunt cu adevarat prieteni, si daca se intampla cu adevarat sa existe fiinte care sa tina la mine neconditionat….o sa imi ziceti ca parintii….nu ma refeream la ei, ma referam la oameni, la cei din afara coliviei, la prieteni, la cunostinte. Multi ma dezamagesc asa, fara sa imi dau seama. Nu zic, nici eu nu sunt o surpriza prea placuta de multe ori. Sunt, daca se poate spune, un fel de nemernica ce are impresia ca numai ea face bine, restul fac rau. Sunt rea uneori, asa cum va spuneam, imi pierd umanitatea. Mi-o pierd? Imi pierd timpul, totul pierd, si figurile, si fiintele. Totul se topeste in nevroza….

Traiesc ancorata in lumea mea, o iubesc pot spune, desi uneori imi ofera surprize neplacute. Invat sa trec peste ele, sa le izolez intr-un colt si apoi sa dau “delete”.

Le urasc? De ce as face asta? Multi isi urasc vremurile pe care le traiesc, multi isi blesteama zilele, momentul in care Providenta a savarsit miracolul contopirii embrionului cu spermatozoidul. Eu nu imi blestem vremurile, ma multumesc sa imi para rau ca, poate, cei ce imi vor urma mie, nu se vor bucura de o lume atat de interesanta, si destul de linistita ca se se ocupe de lucruri superficiale, sau sa tinda spre absolut. Pentru ca, la urma urmei, suntem niste norocosi, demni de invidia generatiilor de ce ne-au precedat, noi nu traim nici razboaie, nici foamete, si daca totusi au loc razboaie in vremurile noastre, noi nu ne comfruntam cu ele, caci sunt departe, si scopul, cel putin cel decalarat este tot pacea si buna comuniune a oamenilor.

Singurul motiv care imi face inima sa isi inceteze bataile este stranutul, inima mea continua sa bata dupa scurtul repaos starnit de raceala, sau de polen, sau de praf, parfum, mai stiu eu ce ar putea sa produca fenomenul. Inima mea, in alte timpuri, ar putea inceta sa bata din multe alte motive, as putea fi pandita de dezastru la orice colt de strada. Fireste, as putea sa mor si acum, in clipa aceasta in care scriu postul acesta, pentru ca voi sa il cititi. Totusi, in aceste vremuri ale mele, ma simt mai in siguranta.

Pasesc pe trotuarul ud, simt vantul cum imi ciufileste parul, respir aerul proaspat al diminetii, invat sa imi iau zborul si aspir spre libertate…libertatea…de mult nu m-a mai preocupat acest subiect, poate ca am invatat sa traiesc in cusca mea aurita, sau poate ca ea s-a deschis si a lasat loc spiritului meu sa iasa, sa se plimbe liber, totul in aceste vremuri ale mele, aceste vremuri in plina viteza, pe care trebuie sa le urmezi, altfel ramai in urma si esti uitat acolo. Dezorientare? Nu, iei urmatorul tren si te refaci sufleteste in calatoria initatica pe care o faci.

Viata imi produce nesiguranta, fiecare clipa traita este o binecuvantare, caci exista, este, apoi se duce, apoi a fost, si tot asa. Pana la sfarsitul zilelor?!? Nu stiu unde se va opri Universul, nu stiu unde se vor sfarsi vremurile mele, cu bune si cu rele, cu moda, demonstratii pro-pace, incalzire globala si multe altele. Lumea mea este divizata in mai multe parti, unele sunt serioase, altele vor sa para serioasa, altele chiar sunt. Dar e lumea mea, a noastra, a tuturor, o lume imbracata in aparenta sigurantei, mancata pe interior de nesiguranta. Totuasi sunt niste vremuri frumoase, imi permit sa imi spun parerea despre ceea ce se intampla in jurul meu, ma lasa sa fiu libera, atata libertate cata iti poate oferi democratia. E si democratia asta tot un fel de colivie, una mai vasta, mai frumoasa, mai bine construita insa mai trainica si cu limite mai bine delimitate…sau nu? Cerul e limita?

 Scumpa mea bucata de hartie ingalbenita de timp. Vreau sa stii….e atat de greu…Vreau sa stii, ei bine, vreau sa stii ca te iubesc, pentru ca, in ciuda singuratatii mele din ultimul timp, tu imi esti unicul sprijin. Doar tu stii sa ma suporti, prin cele cateva cuvinte mazgalite cu cerneala ce se afla pe tine. Poate parea ciudat acum, dar sa stii ca te pretuiesc foarte mult,  caci fara amintirile ce zac intinse pe tine, viata mi-ar fi mult mai trista, si as trai-o cu impresia gresita.

Vreau sa multumesc cernelii furate din calimara, si penitei care te-a mangaiat candva, si mai ales mainii care a manuit penitei, vreau sa multumesc pentru amintire, pentru fericirea de a stii ca un lucru atat de frumos poate sa supravietuiasca chiar mortii. Si tu, hartia mea iubita, esti dovada incontestabila a acestei miaculoase supravietuiri, si iti multumesc pentru ca, desi patata de lacrimi, mootolita de maini si uzata de vreme, continui sa traiesti, sa pastrezi in tine  cateva cuvinte scrise de un om c a fost odata viu.

Dragul meu soldat, te-am rugat de atatea orisa ai grija de viata ta, te-am rugat de atatea ori sa te ascunzi, sa fii las daca va fi nevoie, sa supravietuiesti si sa te intorci acasa teafar. Dragul meu soldat, am tot sperat ca vei aparea din clipa in clipa in pragul usii mele si vei fi la fel ca in ziua in care te-am vazut ultima oara, tanar, teafar si frumos. In urma n-ai lasat decat bucatica asta de hartie care ma ajuta sa supravietuiesc fiecarei zi pe care realitatea cruda mi-o arunca in fata. Bucatica asta de hartie ma ajuta sa sper, inca din ziua aceea fatidica, sa sper ca intr-o alta dimensiune ne vom reintalni si va fi totul cum a fost inainte sa pleci. As fi vrut atunci sa opresc razboiul, sa ucid pe cei care l-au hotarat, sa fie pace din nou in lume. Nu puteam intelege asemenea lucru, cum oare pot oamenii sa se lupte intre ei fara ca macar sa se cunoasca. Poate ca daca ar sta de vorba  s-ar intelege chiar bine, poate ca daca s-ar gandi o secunda, ar renunta la orgolii pentru binele oamenilor. Nu are rost sa moara atatia oameni, pentru nimic, nici macar pentru patrie. Patriotismul nu exista, nici curajul, decat inconstienta unora si inteligenta altora de a-i manipula pe primii.

Copilarii furate, vise spulberate, copii ramasi orfani, suflete distruse. Pntru ce, oare? Pentru o viata mai buna? Poate exista o viata mai buna in conditiile in care au murit atatia oameni? Poate cineva sa isi revina vreodata dupa ce a trait un asemenea cosmar?

Razboiul este o lupta a unor oameni care se cunosc, dusa de altii care nu se cunosc. Lumea se mobilizeaza, e cevea normal, dar daca lumea s-ar mobiliza pentru pace? Daca nu ar mai exista atata ura si dorinta de mai mult? Poate ca in momentul acela am reusi sa ajungem cu totii in Rai si ar veni pentru a2a oara Hristos pe pamant. Dar clipa aceea e departe.

Departe de povestea romantata a unei femei ce si-a pierdut iubitul in razboi, departe de visele sfasiate, nu sfarame, sfsiate cu slabaticie de catre forte necunoscute, razboiul este doar o pierdere de timp, si de resurse, si de vieti oamenesti. Traume, lacrimi varsate pana la secare, umilinta si disperare.  Intr-un fel, purtam cu totii propriul razboi, in fiecare zi, de-a lungul vietii. Puratam razboi cu noi, cu ceilalti, cu lumea intreaga daca e nevoie. Dar razboiul nostru raneste infinit mai putin decat razboiaele ce s-au purtat pana acum si ce se vor mai purta, poate, pana la sfarsitul Lumii.

E o femeie interesanta, ea, la cei 80 de ani ai sai. A supravietuit razboiului,  a trecut prin multe, a iubit si si-a pierdut iubitul in acest razboi absurd purtat de niste oameni ce sunt acum morti.  In ochii ei se vede tristetea, dar si impacarea cu sinte, cu lumea, cu faptele la care a fost martora, desi era doar o copila atunci, desi a fost ascunsa in gunoi sa nu fie violata de soldatii aramtei inamice, desi simtea in aer miros de carne fripta si stia ca vine de la casele evreilor incendiate de soldati.  Intr-o zi a cunoscut unul, imi povesteste, acum e batrana, draga de ea, e batrana dar tot frumoasa, cu parul alb in intregime, cu fata toata facuta cute si cu ochii tristi si inlacrimati. Imi povesteste despre soldatul ala neamt, cel care i-a lasat scris candva pe o hartie, in limba lui, trei cuvinte ce le-a descifrat tarziu, imi povesteste, cu o flacara arzandui in spatele ochilor sai mancati de cataracta, cum treceau intr-o zi trupele de soldati nemti prin satul ei, si ea era data cu ruj rosu. El a venit si a sters-o, i-a dat de inteles ca e mai frumoasa fara, si a invitat-o la o inghetata. De fapt, imi spune rosind de dupa ochelari, mai mult a tras-o cu forta, si ea a mers, isi dorea sa mearga, bineinteles, dar ii erafrica de pedeapsa parintilor. Dar sa dus si a mancat o inghetata de capsuni, facuta de o baba de acolo. Si au ras impreuna, desi intelegea cu greu ce zicea el, o amuza teribil cum dadea disperat din maini. Pana la urma a intrebat-o intr-o franceza stalcita “Comment t’apele tu?, i-a raspuns si ea, la fel de stalcit: “Je m’appele Ana”, “Ana, belle nomme, freuilen”. “Merci..” a zis si ea apoi a fugit, de frica sa nu afle parintii ei. Apoi a urmat o serie de intalniri, a incepu sa isi perfectioneze franceza, sa ii scrie scrisori lungi in limba lui Moliere si au inceput o corespondenta ce a durat cam un an. Apoi nu a mai primit nimic. Pana intr-o zi, cand a sunat la usa postasul, i-a dat un plic. Iauntru era o bucata de hartie mototolita, pe care erau mazgalite 4 cuvinte:”Ich liebe dich, Ana”. Recunoscu scrisul. Inuntru mai era o scrisoare, se pare de la un camarad de razboi, care o anunta de moartea lui.

Bordel, bordel, bordel, la asta mi e pare ca se rezuma uneori afacerea asta a mea. Un bordel infect imbracat in haine frumoase, si eu sunt o curva care nu se lasa regulata de toti jegosii, inca tin la principiile mele, si sper sa tin pana in ultimul moment. Oricum nu mai am mult de trait, incep incet-incet sa cobor din topuri. Azi pierd un contract, maine intarzii la sedinta, poimaine sunt atat de drogata ca nici nu imi vine sa ma rididc din pat.

Mi-a zis musiu agent sa las dracu prostiile astea si sa imi vad cum trebuie de treaba mea, ca o sa ajung in cacat pana in gat, si eu i-am zis ca o sa le las cand nu o sa mai primesc oferte agasante de la toti jegosii aia pe care mi-i baga pe gat. Ajung sa cred ca se viseaza vreun peste ceva si eu prostituata lui de lux pe care o poate vinde oricui. Cica toate fac asa, dar nu vorbeste nimeni despre asta, trebuie sa ne intretina si pe noi cineva, sa ne sustina. Nu suntem asa, de capul nostru. Jegosii dracu. Au o impresie gresita despre noi, sau cel putin despre mine. Prejudecati, preajudecati, tabuuri si furunculi uriasi, mi-e scarba de viata pe care mi-am ales-o singurica, si de banii care i-am castigat, de oamenii in jurul carora ma invart. Aparente, atat, si operatii estetice costisitoare, pentru ca, da, imaginea conteaza, brand-ul pe are il porti, numele. Totul influenteaza…

Pestii mari ii mananca pe cei mici, si eu ma simt din ce in ce mai mica. Simt cum ma scufund in mal si ma murdaresc. Noroc cu drogul care ma tine in viata. Sunt o drogata fericita. Vreau sa ma sinucid, sa termin dracului cu viata asta infecta pe care o duc de cativa ani incoace, sa imi putrezeasca pielea perfecta care apare pecopertile revistelor glossy si sa mi se usuce parul perfect. La dracu cu perfectiunea.

Cred totusi ca daca as muri, as fi o moarta draguta, sa nu uitam ca sunt model, si imi place sa fiu draguta pentru caimaginea conteaza, si se vinde al dracului de bine. Viermele ala de agent-peste o sa scoata o gramada de bani si dupa moartea mea, o sa imi foloseasca numele, o sa faca din el un brand “Eva”. Suna bine, suna a pacat si a inceput. Eo chestie interesanta in numele meu, daca e sa te gandesti ca sunt tiza celei din care se trag femeile. E o chestie si asta….

M-am hotarat, azi o fac, iau ceva, sau ma ametesc bine si imi tai venele. Nu mai suport….E prea greu, e prea murdar, prea mult…