Ce m-a socat, in primul rand nu vazusem nici macar un videoclip al lor ( imi placea ce cantau, ceea ce stiam din muzica lor de fapt, pentru ca din ce am citit au o discografie foarte vasta), si cand am dat drumul la un filmulet preluat de pe youtube cu o melodie interpretata de doi din cei mai tineri membrii ai trupei, Angelo si Paddy am ramas cu gura cascata sa vad doua figuri absolut angelice, par blond, ochi albastrii, privire de caprioara, si cand au deschis gura sa cante niste voci puternice, masculine. Contrastul acela dintre aspectul fizic si voce, de-a dreptul frapant. Apoi, nu stiam ca au o asemenea traditie, de 30 de ani si mai bine oamenii astia canta, si <<considera muzica “o datorie de onoare”>> dupa cum spune kossfire.

Apoi mi-a placut foarte mult cum cantau cu totii pe scena, se vedea ca sunt dedicati pasiunii lor, muzica, se vedea ca se simteau bine acolo, cantand impreuna, fara sa le pese cine este bagat in fata, pur si simplu cantau si se simteau bine impreuna cu publicul.

Si nu in ultimul rand ar trebui sa spun ca aveau un look absolut superb, hippie imbinat cu gipsy si stilul traditional spaniol. Superb!

In fine, nu va mai plictisesc cu impresiile mele, va las cu articolul absolut genial si va dau si clipul cu Angelo si Paddy.

Ma surprinde sa vad din ce in ce mai multi pretinsi ”rockeri” infierand ”cu maine proletara” trupe ale anilor 90′ precum Kelly Family pe motiv ca ”erau ca RBD azi”. Nu va suparati, dragi pustani ai epocii Linkin Crap dar sa faci o astfel de afirmatie inseamna sa treci acea granita fina dintre ignoranta si prostie.

Evident, Kelly Family au avut partea lor de pustoaice plangande, partea lor de costume traditionale spaniole si partea lor de piese cheesy (una ar fi Children of Kosovo, cover dupa alta piesa de-a lor ”When the last tree”). Faptul ca la concertele lor veneau oameni din toate categoriile sociale si de varsta se bazeaza pe o logica simpla : Trupa nu era inscrisa la nicio mare casa (comerciala) de productie, ei bazandu-se mult pe show-urile live pe care le dadeau in special pe stadione si in spatii foarte largi pentru a pastra scazut pretul biletului.

Sa trecem totusi prin istoria unei trupe plasata de multi (inclusiv de reviste americane precum Rolling Stone) in topul celor mai influente trupe ale tuturor timpurilor. Afirmatia poate parea hazardata dar sper sa va conving in continuare ca asa este. Trupa asta mi-a incantat copilaria si remarc acum, cu tristete ca lipsa unei case de discuri puternice aproape a sters din memoria colectivaaproape 40 de ani de existenta ai trupei (desi in Germania si Spania, membrii ramasi inca se bucura de succes).

Cum wikipedia este extrem de saraca in informatii despre trupa si mai si greseste anul de infiintare m-am decis sa folosesc multiple alte surse pentru a crea un singur articol cat mai apropiat de adevar si completitudine. Kelly Family au aparut ca trupa de muzicieni stradali in anul 1967, formula care i-a consacrat pe scena europeana in anii 90′ avand membri din a treia generatie Kelly.

Nu are rost sa insist asupra perioadei 67-80′ cand trupa nu era o trupa in adevaratul sens al cuvantului. Emigrand din SUA in 1966, Daniel Kelly (Papa Kelly) si sotia sa au ajuns in Spania. Inspirati puternic de traditiile zonei in care se mutasera, cei doi au devenit artisti stradali , ulterior cantand in taverna infiintata de ei in orasul Pamplona. Genul abordat, daca se putea numi asa, era un folk-celtic influentat puternic de country-ul american si putin de muzica tiganeasca. Cei doi erau acompaniati de patru dintre copiii lor, copii care au devenit ulterior bazele formatiei internationale Kelly Family. In 1976 au avut primul turneu european. Nu se poate spune ca au cantat in cine stie ce mari spatii de concert insa acest turneu a fost startul, acel start de care are nevoie orice trupa mare.

Inceputul anilor 80′ (de fapt chiar anul 1980) a insemnat succesul international si transformarea Kelly Family dintr-o ”banda de muzicieni” intr-o trupa. Primul no.1 hit in Germania si Olanda, David’s Song (Who’ll come with me) beneficia de un flaut foarte bine plasat si de combinatia dintre vocea bizara a lui John Kelly, pe-atunci in varsta de 11 ani (avea un accent puternic irlandez).Muzica este scrisa de Vladimir Cosma, un roman care a facut Conservatorul la Paris Ulterior , in varianta refacuta a piesei, vocea principala a fost preluata de Paddy Kelly, uneori si de alti membri. Albumul ”Wonderful World” din 1981 a fost primul mare succes de casa.

Trupa a continuat sa produca hituri (vreo 4 in acea perioada) si a plecat intr-o serie de turnee extinse. Prin 85′ si-au facut si propria casa de productie si au scos niste albume compilatie ( Casa de productie care exista si astazi ca afiliata a BMG Music Germania. ). Pana in 1988 au sustinut si turnee in Statele Unite unde au avut un impact neasteptat.In 1988, Kelly Family au luat o pauza de cantari si de aparitii publice. Succesul lor debutase si cu o tragedie, anume cu moartea a doi dintre membrii originali, a sotiei lui Papa Kelly (Papa Kelly care a paralizat ulterior) si a unui unchi violonist. Ultima dorinta a Barbarei Kelly se pare ca ar fi fost acel ”Keep on singing” inscris pe costumatiile de scena ale membrilor KF. De remarcat este ca membrii KF ramasi considera si acum muzica ”o datorie de onoare”.

Si iata cum ajungem usor la formula finala Kelly Family, ultima care a avut succes si cea care a vandut milioane de albume. John Kelly, al doilea ca varsta dupa Kathy ajunsese in acest moment coordonatorul trupei impreuna cu Jimmy Kelly, principalul chitarist. In perioada 1993-2000 trupa scoate albume care nu numai ca raman in topurile europene cu saptamanile dar ajung si la blamatul MTV, care pana atunci nu se aratase prea interesat de folk. Albumele Wow (1993) , Over The Hump (1994) , Almost Heaven (1996 - considerat unul dintre cele mai bune albume ale anilor 90) , Growing up (1997) si From Their Hearts (199 sunt probabil cele mai bune din intreaga lor cariera. Daca la inceput John Kelly pastrase majoritatea partilor vocale pentru el, treptat ele au inceput sa fie preluate de duetul Paddy Kelly si Angelo Kelly. Trupa avea noua oameni in mod constant (unsprezece in unele turnee), toti membrii ai familiei, iar Angelo si Paddy ajunsesera deja un simbol. Cele doua voci s-au facut remarcate in prima parte pe piesa ”Angel” (1992), piesa la care Angelo , in varsta de 7 ani atunci, plangea de fiecare data in turneele live. Paddy este recunoscut pentru look-ul sau , similar cu cel al unui nobil spaniol (par lung si cret, imbracaminte de epoca) si pentru piesa ”Fell in love with an Alien”, devenita un mega hit MTV.

Ca sa realizati putin impactul trupei in acea perioada ar fi indeajuns sa spun ca familia Kelly a cantat la Viena in fata a 250 000 de spectatori si ca a fost printre primele trupe care au cantat la scena deschisa (20 000 de oameni) in China anilor 90. Faptul ca toti aveau parul lung si purtau costume traditionale sau de epoca i-a facut foarte usor de recunoscut si le-a creat un brand distinct. Nici nu era greu sa-ti dai seama ca veneau Kelly Family cand vedeai 9 oameni pe scena.

Perioada respectiva a culminat cu lansarea unui dublu CD Best Of in 1999 ce cuprindea o parte din hiturile trupei din anii 80′ si 90′ : Angel, David’s Song, Fell in love with an Alien, Ares Qui, When the Boys come back to town, Roses of Red, Santa Maria, Because it’s Love, I can’t help myself , One More Song si inca vreo paisprezece piese.

De insistat ar fi asupra pieselor in spaniola precum ”When the Boys come back to town” si ”Ares Qui” , piese inspirate de muzica din Pamplona si asupra pieselor ”I can’t help myself” (cantata numai de Angelo si Paddy) si ”One More Song” (care le anunta finalul). Despre Fell in Love with an Alien nu are rost sa mai spun nimic : oricat de soft sau ciudata ar parea pentru unii piesa , ea ramane o melodie clasica.

Finalul anilor 90′ s-a lasat cu milioane de albume vandute, stadioane pline dar si cu o depreciere a imaginii in randul fanilor datorita zecilor de concerte umanitare si a plecarii lui John Kelly in urma unor certuri. Cu o baza de fani din ce in ce mai disipata trupa a incercat sa se relanseze in 2002 cu albumul ”La Patata”, in formula de sapte (fara John si Kathy) . Albumul a avut succes in Germania si in tarile vecine insa amanarea lui si disputele dintre membrii ramasi l-au facut sa ramana un album nepromovat. Intr-o formula de numai cinci oameni (formula in care au vizitat si Romania) , Kelly Family au facut o ultima incercare de a-si promova muzica prin albumul ”Homerun” din 2004. Albumul a beneficiat de cateva piese puternice precum ”Carry my soul” , ”Babylon” sau experimentalul ”Flip a coin”. Desi a avut succes imediat dupa lansare, plecarea lui Paddy Kelly, devenit frontman-ul trupei in lipsa lui John (de altfel Paddy era si cel mai cunoscut membru) a insemnat sfarsitul Kelly Family. Un sfarsit asteptat dupa mai mult de 30 de ani de existenta.
Formula de noua care i-a consacrat consta in :

-Kathy Kelly (Cu bandana pe cap - bruneta, grasuta. A fost cea mai in varsta din trupa si a avut si cea mai buna voce feminna. I se putea auzi vocea pe piesele din anii 80′, pe Alien si When The Boys Come Back to Town. A cantat multi ani ca soprana)
-John Kelly (Stanga sus in fotografie. Primul care a plecat din trupa in 1999 in urma unor conflicte cu Paddy. A format impreuna cu sotia sa, soprana Maite Itoiz un duet de muzica celtica-experimentala si a scos albumul ”The Secret Forest” in 2006. Vocea i se aude pe piesele de la inceputul anilor 90′ precum ”Santa Maria”, ”I will be your bride” si pe mega-hitul ”Nanana”)
-Patricia Kelly (Unul dintre membrii care a ramas pana la capat. Si acum canta pe la diverse ocazii si scrie la ziare locale. Se ocupa mai mult de familie. In poza este in stanga, cu ”instrumentul in mana”)
-Jimmy Kelly (Chitaristul principal al trupei , dreapta jos . A fost primul care si-a tuns parul si a plecat prin 2003. Pe moment canta folk si are turnee in Germania, de multe ori urmat de Kathy Kelly. Se intelege inca bine cu fostii membrii ai trupei. De remarcat sunt si piesele in care se aude vocea lui precum Why Why Why sau Rock’n Roll Stole My Soul - are o voce guturata , similara cu a primilor cantareti de blues.)
-Joey Kelly (In dreapta sus, are chitara pe umar. Probabil membrul cel mai ”constant”. Pe moment se ocupa de pasiunea lui, ciclismul extrem. Inca mai apare la ”cantari”.)
-Barby Kelly (A fost unul dintre elementele care a facut sa mai exista KF in perioada 2000-2004. Timida dar foarte talentata (multiinstrumentista) - in poza, stanga jos)
-Paddy Kelly (Dreapta-sus, ultimul din poza. Frontmanul trupei pentru multi. Vocea lui se poate recunoaste usor pe pieste precum One More Song, Fell in Love With An Alien, Mama si Because It’s Love. Si-a tuns la randul sau parul in 2002 si s-a apucat de ciclism si atletism impreuna cu Joey. Adorat de fane si considerat destul de antipatic de fostii membrii, Paddy a ales sa renunte la muzica dupa un album solo in 2005 si sa se retraga la o manastire unde in prezent studiaza filosofia si teologia. Militeaza pentru drepturile omului si se presupune ca se va intoarce in curand la prima lui pasiune desi nimic nu a fost confirmat)
-Maite Kelly (Grasuna, foarte energica. Inca mai canta cu Angelo si selectiv cu alti fosti membri. Era un fel de simbol feminin al trupei datorita interactiunii cu publicul. In centrul imaginii)
-Angelo Kelly ( Cel mai tanar din trupa, in poza tine doua bete de toba in mana. S-a preocupat mai mult de cariera solo dupa 2002 insa a ramas in trupa. Ramane cunoscut pentru piesele Angel si ”I can’t help myself”. A fost si singurul care a inceput sa poarte ochelari dupa o perioada)

Cred ca asta rezolva si raspunsul la intrebarea ”Where Are They Now ?”. In 2006 si 2007 au existat intalniri ale fanilor care cereau o revenire la formula initiala Kelly Family, la cea de 11 din anii 80′ sau la cea consacrata, de 9. In 2007 au existat cateva concerte in formulat : Patrica Kelly, Kathy Kelly, Maite Kelly, Joey Kelly, Paul Kelly si se pare ca in curand si cu Jimmy Kelly.

Moartea lui Daniel Jerome „Dan“ Kelly aka Papa Kelly in 2002 a marcat si sfarsitul efectiv al trupei, ultimul album fiind mai degraba un album produs de Angelo, Paddy si Maite decat de Kelly Family. Papa Kelly intre 84 si 94 ajunsese numai sa nareze pe albume, ulterior gasindu-se in imposibilitatea de a mai inregistra.

Desigur, multe din piesele lor par acum stupide sau simpliste insa vorbim totusi de o formatie de muzicieni din tata in fiu\fiica, multiinstrumentisti care puneau suflet. Asta a fost imaginea pe care si-a creat-o Kelly Family : Trupa cu suflet. Faptul ca niciunul dintre ei nu este multimiliardar ar trebui sa va spuna ceva.

Exista si acum oameni mult mai in varsta decat mine carora muzica KF le trezeste amintiri foarte placute.

Daca vreti sa stiti mai multe despre ei, gasiti articolul in original aici.

Robbie Williams - Feel
Asculta mai multe audio Muzica »
Mi-as fi plimbat bietele picioare obosite inca mult timp, sa vad fetele oamenilor, asa, triste, sau fericite, si zambetele fugare, sa zambesc si sa astept sa mi se rapunda la fel. Copii, pe role, pe biciclete, unii pro, altii incepatori, placi de skate-board si cazaturi. Nu-i nimic copile, cazi, te ridici, te scuturi de praf si mergi mai departe.

Ce frumosi erau oamenii in ziua aia, asa, cu tote secretele lor, cu toata durerea ce se rasfrangea de pe chipurile alea fericite. Aratau cum arata pamantul dupa ploaie, si in aer se simtea miros de tei si de mana maicii domnului. Dar aveam prea obosite picoarelele, si oamenii umpleau bancile cu veselia lor…

Ma oboseau oamenii, ii vedeam cum se bucura de fiecare raza de soare si ma durea…un om chinuit, un om ce nu poate sa se bucure de lucrurile simple…exhaustiv…epuizasem orice resursa de fericire.

Pamant nefertil, ce ironie, ma simteam ca o bucata de pamant pe care cineva turnase acid sulfuric… in mine n-au sa mai creasca sentimente, si voi, vai, voi veti crede mereu ca sunt un om bolnav, ca sunt nebuna…dar, Dumnezeule, ce frumosi erau oamenii azi, cand teii abia inflorisera, si plouase putin, si soarele incalzea binevoitor ratarea mea .

Iar eu stateam undeva jos, pe pamantul umed, si ma uitam la voi, cu ochii umeziti, ma uitam cum mame isi invatau fetitele sa mearga pe biciclete, ma uitam cu tati se jucau cu baietii lor fotbal, ma uitam cum doua fetite o respingeau pe a treia, care incepea sa planga si fugea la mama ei, cerand protectie…nu putea intelege. De ce nu se joaca si cu ea?

E o lume cruda si copii nu pot fii ipocriti, copii nu pot sa minta, copii sunt lipsiti de sentimente uneori. In inoenta se naste perfidia, iar inocenta insasi, zic eu, e nascuta din grotesc. De ce? Penru ca ei, copii sunt rai, si oamenii sunt rai, si e o lupta continua pentru supravietuire, indiferent de varsta; cand esti mic, vrei sa te joci, si in jocul tau incluzi elemente din viata unui adult, te certi cu tancii de varsta ta, esti rau, ii respingi pe cei care nu iti plac, discriminezi, nu iti pasa, nu ai inca niste valori morale. Si te iertam pentru asta copile… Apoi vrei sa fii popular, ti-o iei in cap daca obtii ceea ce iti doresti, daca nu reusesti, devii un frustrat, nu e bine niciodata… viata e o lupta, te lupti ca sa obtii ceva, te lupti ca sa ajungi cineva, sa le demonstrezi celorlalti ca esti demn de aerul pe care il respiri. Esti un nimic…te lupti si in ultimele clipe de viata, vrei sa mai furi putin suflu, si renunti cu greu, omule…

Si-atunci, ce-mi trebuie sa mai admir oamenii? Ei nu ma iubesc, sunt prea importanti cu vietile lor ca sa le mai pese de inca o cersetoare batrana ce sta si priveste multimea de pusti cate tipa, alearga si se joaca…se joaca de parca ar trai in societatea adultilor, isi doresc sa fie adulti…apoi, and cresc, tanjesc dupa copilarie…

Copii astia, alearga in jurul meu bezmetici, nu ma plac, se uita ciudat la mine si trec mai departe, si ce frumosi sunt, si ce speriati de baba asta urata, si murdara, care miroase deja a mormant, nu stiu ca se pregateste sa moara, si nu va mai invata vreodata ce inseamna sa iubesti.

-Tanti, tu ai fost vreodata copil?

Am ridicat ochii speriata din pamant, o fetita de un metru, cu ochii albastrii, inteligenti, cu parul lung si blond ma privea curioasa. Pe cand imi reveneam din soc, ma gandeam la ironie, eu, care dispretuiam atat de mult in momentele acestea copilaria, si viata, si oamenii, eu, o baba senila care nu mai are nici un sens in viata, sunt acostata de o copilita cu ochi de viezure care vrea sa stie daca am fost copil.

-Eu?, ii raspund ca si cum de-abia acum imi dau seama ca nu mai am de mult varsta ei si ca sunt batrana. Eu am fost candva copil, de muuuuult tare. ii raspund cu un zambet pe fata.

Pustoaica pare sa ma placa, PE MINE! De ce ma place copilul asta nu stiu, dar se aseaza jos, langa mine si incepe sa se joace cu un fir de iarba.

-Si era frumos cand erai tu copil? Erai o fetita cuminte? O ascultai pe mamica ta?

Incep sa rad, copila mi sa bagat pe sub piele.

-Eheee, bineinteles ca era frumos. Nu erau atatea dracii din astea de care aveti voi, dar era frumos sa stii.

-De ce nu erau dracii?

-Pentru ca nu erau.

-Da cu ce te jucai. Aveai papusi?

-Papusi? O gramada de papusi din carpa si din coceni de porumb.

-Si le faceai rochite?

-O gramada.

-Ce frumos… spune viezurele si se ridica sa plece. Acum trebuie sa te las, ma astepata mami a mea. Si tu ai o mami a ta, nu?

-Aveam si eu o mami a mea, dar acum e in ceruri.

-In ceruri?

-Da, cu ingerasii…

-Cu ingerasii….inseamna ca mamica ta a fost buna. Si zambeste frumos, isi da parul de pe ochi si o ia la figa spre mama ei.

O privesc cum se indeparteaza, inocenta, cu parul fluturandu-i in urma si cu farmecul ingenuu ce il au copii numai la varsta ei. Ma asez pe pamant si astept sa mor, astept sa mor caci sunt impacata. Impacata de un copil care nu ma cunostea, care a avut incredere in mine desi eram batrana, si urata. Un copil care a stiut instinctiv ca am nevoie de ajutor, si m-a ajutat, fara sa vrea neeaparat sa faca asta.

Stiu ca oamenii erau frumosi, si mirosea a tei, si ca stateam pe pamant si eram batrana. Stiu ca am pus capul jos si am murit fericita, cu zambetul unui copil in minte, cu increderea in oameni recastigata.

Un om chinuit? Intr-adevar, ai nevoie de un singur copil care sa iti spuna ceva banal ca sa iti recastigi linistea. Si n-ai sa mai fii un om chinuit…

Sa incep cu inceputul, cu tentativele mele scriitoricesti esuate, cu mediocritatea ce se rasfrange din randurile mele, cu toate acele „romane”, incepute cu entuziasm, ca si „cel de fata”, de fiecare data convinsa ca „frate, pe asta il termin, intru direct in randul scriitorilor cu el”, si abandonat dupa prima pagina, pe motiv de „fraza prea putin aranjata, material prea scurt, in fine, imperfectiune”. Pai ce frate, eu sunt Balzac? Nu, adevarul e ca nu stiu ce vreau cu adevarat de la mine, nici de la condeiul meu virtual, imi doresc totusi sa scriu, sa scriu ceva frumos, care sa va placa voua, imbecililor, voi, care o sa imi criticati fraza mediocra, si subiectul mult prea des abordat de scriitori, si stilul, si curentul, si dracu sa o ia de originalitate, ca toata lumea e intoxicata cu informatii si visam toti un vis efemer de originalitate coclita.

Dar sa o iau cu inceputul, sau cu mijlocul, in fine, Matei imi canta la chitara, si o sa ma intrebi de ce Matei, e, uite de aia Matei, ca imi place mie numele asta, si am vreo 3 personaje cu numele Matei, dar ce sa o mai lungesc, acest Matei e mai special, are corespondent in lumea reala… Deci, Matei imi canta la chitara, facea uneori gestul asta, si nu isi dadea seama cat de multa placere imi provoca in momentul in care incepea sa se joace pe chitara aia. Stii, mangaia asa corzile, frumos, o facea sa cante, incerca si cu vocea dar renunta de fiecare data, pe motiv „ca nu avea ureche”. Imi placea la nebunie cand se apuca sa imi cante bucati din Iris, si stateam asa, ghemuita, cu fundul pe scara aia rece de la intrarea din spate a scolii generale pe care o terminasem „magda cu laude” amandoi, la intervale de timp diferite. Acum radeti de gaselnita asta cu „magda cu laude”, ei bine, nu eu am inventat-o, cred ca am citit-o pe blogul lui Cabral, sau ceva de genul. Dar sa ma intorc la subiect, tu, Matei, cantai si te opreai cand apasai gresit vreo coarda si chitara scotea vreun sunet aiurea, ma priveai rusinat, de parca eu as fi fost o profesoara la scoala de muzica si tu un elev amarat in timpul testarii. Si asa, jenat, incepeai iar, acelasi cantec, si iti iesea, si greseai iar, si se repeta figura, si te priveam asa, cum te enervai de propria neputinta, de parca ai fi fost la un coert si ar fi trebuit sa dai tot din tine, sa nu te pomenesti ca arunca cineva cu morcovi si rosii… Matei, nu te gandeai ca erai doar tu cu mine, ca adoram fiecare zgomot pe care il scotea nenorocita aia de chitara?

- Stii ,mai Matei, mi-ar placea sa stam asa uneori si tu sa canti la chitara si eu sa scriu…

- Pai ce sa scrii

- Nu stiu, uite asa, cum stam aici, si tu canti la chitara, si as vrea sa scriu asa, toate chestiie care imi trec prin cap acum…

- Si ce iti trece prin cap?

- Eh, nu stiu sa iti explic, ar trebui sa scriu pe ceva, daca as incepe sa iti vorbesc despre toate prostiile care imi trec prin cap s-ar pierde in vant…

Si Matei a zambit, asa cu zambetul lui special, cu buzele lui perfecte, frumos conturate, am vazut cum colturile indreptate in jos se ridica si ochii se umezesc un pic, sa formeze un zambet perfect, cu tot sufletul…

-Bine mai Sophie, nu imi zice daca nu vrei…

Si aerul tau debusolat, buza de sus acoperind-o pe cea de jos, vesnica intrebare…

Ma gandeam…bine, sa fiu sincera nu imi amintesc exact la ce mai gandeam, stii imi vine cate o chestie si o dezvolt asa ca nebuna, ma afund intr-o idiotentie tipica mie, ma pierd in detalii, imi laud de una singura perfectiunea frazei, si ma oftic, doamne in ce hal ma oftic ca nu am o foaie si un pix sa notez toate astea.

Matei, as vrea sa ma pictezi in note, as vrea sa stai pe coltul patului si sa canti si eu sa ma prefac ca dorm si sa ma bucur de gandurile mele poetice, romantice, sa imi doresc cu ardoare un carnetel in care sa iau notite dar sa imi fie teama sa ma ridic, sa nu spulber odata cu ridicarea mea, vraja… Matei, visam demult sa am un iubit pictor, sa ma picteze cu pensule, sa isi murdareasca hainele in culoarea pielii mele, si a parului, si a bluzei mele albastre, dar sa stii, Matei, ca tu ma pictezi mai bine decat ar face-o un pictor. Matei, tu ma iubesti, copilule, ma iubesti si ma pictezi cu ochii, cu mainile, ma pictezi cu chitara ta albastra, ma pictezi cand imi canti Nirvana, ma pictezi in somn, ma pictezi prin muzica…

Sa nu crezi Matei ca te-as vrea altfel, stii, ai acel talent deosebit, cum sa iti explic? Tu nu ma iubesti in clisee ieftine…

Am auzit mai demult un banc in care o tipa ii spune unui tip in lift „Fa-ma sa ma simt femeie!” la care el se dezbraca de camasa, o arunca pe jos si ii spune femeii „Ia-o, spal-o, calc-o!”. Si acum, tu, cititorule, intreaba-ma ce vreau sa spun cu asta? Pai sa iti explic, fa-ma sa ma simt mica, proasta, neinsemnata si am te venerz ca pe un zeu, apoi ridica-ma de jos, sterge-ma de praf, imbarbateaza-ma, spune-mi ca nu e chiar asa, si am sa te iubesc mai mult decat ma pot iubi pe mine… vezi Matei, tu stii sa faci asta… Si cand ma umilesti aruncandu-mi in fata toate defectele mele, toate greselile, simt ca sunt pe cale sa te pierd, si dramatizez, si dramatize, si ma urasc ca fac asta, dar nu pot… Ce combinatie stranie de femeie…cine ma mai poate intelege? Nici eu nu mai pricep ce vreau…

Te iubesc Matei, te iubesc si te urasc in acelasi tip, si sunt geloasa pe tine, pe trecutul tau, pe hainele tale, pe prietenele tale din copilarie. Pe fufulitele care se dau la tine prin metrou, prin tren, pe strada, pe look-ul tau neingrijit si pe felul in care le savurezi adoratia, cum te bucuri de fiecare privirea aruncata pe furis, cum le refuzi si te bucuri de dezamagirea lor…… Hai mai Matei, vroia si ea sa bea o cafea cu tine…

“Nu dau doi bani

Pe doua tate bronzate…”

La urma urmei, sunt doar o pipita, o fufulita prostuta care plange cand asculta „November Rain”, si melodia de la „Titanic”, melodii de gagici, cum spui tu, si imi plac si Tapinarii, cu tot misoginismul lor atroce cu tot, imi plac pentru ca am auzit de la tine de ei, si daca am auzit de la tine si sunt parca o particica infima din tine…

Uite Matei, ma enervezi, pe bune ma enervezi uneori, imi creezi frustrari, asa, nu stiu, asa, ca ai ascultat atata muzica, as vrea sa stiu si eu jumatate muzica cat stii tu, si ma enerveaza, ca uite, ma chinui sa ascult asa cate o bucatica dintr-o formatie, si nu pot sa retin, ma plictiseste, pana la urma o dau pe ce stiu eu ca imi place, dar raman cu frustrarea, la fel ca atunci cand te apuci de o carte si nu poti sa o termini, si ea ramane pe un raft, prafuita, aruncata aln-dala, fara sa o mai deschida cineva pentru multa vreme, cu semnul lasat unde ramsesei tu…eh, poate o sa o reiau intr-o zi. Asa si cu muzica, realizez ca sunt un zero in ceea ce priveste muzica ascultata, la fel, sunt un zero in privinta cartilor pe care le-am citit. E adevaram am citit mai mult decat multi, dar, pana mea, vreau si eu sa fiu jurnalista, nu tentativa nereusita, mediocra…

Nu ma visez nici profesoara in vreun liceu…”ce viata trista”, imi zic, si tare mi-e frica sa nu ajung sa fac ceea ce nu vreau…la o adica, sa ma trezesc cu orizonturi infundate, habar nu am…e vreo profesie in lumea asta care sa nu iti ingusteze orizonturile? Daca este, atunci asta se numeste jurnalism, si eu asta vreau sa fac Matei…

Dar ce te intereseaza pe tine?

Si daca nu te intereseaza, ce? Pana mea, ma asculti pana cand termin de insirat frustrari pe coli albe, ca doar ai rabdare, mai, Matei…

Uite, iti spuneam ca sunt doar o pipita, si sunt, zau ca sunt o amarata de pipita care nu stie ce dracu are de facut, nu stie sa salute pe strada, nu stie sa vorbeasca cu oamenii ca lumea, se face de rahat in multe situatii, si… cum zicea o pitipoanca printr-o sud-americana „ce greu e sa fiu eu”…sa dea dracu, oricine ai fii, e greu sa fii tu. Pentru ca din momentul in care rama aia intra in mar, te-ai dus dracului, esti blestemat sa traiesti, si asa, cu colici la inceput, cu raceli pe parcurs, cu crize existentiale si apoi cu crize financiare et co, tot iti duci viata aiurea, pana se indura de tine Providenta si te scoate din circuit. Totusi, there is a hope, mai te indragostesti, mai razi, mai vorbesti despre cum o sa nenorocesti alte suflete carora o sa le dai viata candva… apropo… stii Matei, mi-ai spus, si mi-a placut asa de mult, mai Matei, mi-ai spus ca atunci cand faci copii iti trebuie o dispozitie speciala. Si eu am zis ca atunci cand faci copii, faci dragoste, nu sex… Si tu te-ai uitat asa la mine, si mi-ai zis ca nu trebuie sa faci copii ca sa faci dragoste… Matei, nu-i asa ca trebuie sa iubesti ca sa faci dragoste?

M-ai luat in brate ca pe o scnadura si m-ai invartit, si nu cred ca iti dadeai seama ce fericita eram acolo, la tine in brate, asa cu stomacul in dreptul inimii, si cu inima coborata in el, si cum radeam ca o bezmetica in timp ce lumini, pomi, stele si luni se perindau prin fata ochilor mei… Matei, sunt o prosta indragostita, pierduta, aruncata in valuri, geloasa pana la ultima stea si ingrozitor de nebuna…pricepi Matei? Te iubesc…

Asadar, leapsa de la oaki, care vrea sa imi pun desktopul. Ta-dam-dam-dada-dam:

Si inca o leapsa de la Edy , care suna cam asa :

“List seven songs you are into right now. No matter what the genre, whether they have words, or even if they’re not any good, but they must be songs you’re really enjoying now, shaping your summer. Post these instructions in your blog along with your 7 songs. Then tag 7 other people to see what they’re listening to…”

So, here you go:

1. Bosquito-Doua maini

2.Radiohead-Creep

3.Iris-Baby

4.Carla Bruni-Le plus beau du cartier

5.Carla Bruni-Raphael

Leapsa o poate lua cine vrea

P.S. Leapsa cu melodiile o am si de la oaki

Leapsa se duce la cine vrea sa o ia, e libera!

Fierbinteala si spasme musculare din ce in ce mai puternice, amintiri venind de-a valma intr-un cap mult prea mic pentru a le mai primi, percepe, procesa. Oameni, fete, remuscari ascunse si neimpliniri. Gelozia ce imi macina fiecare por si zambetul sfidator al demonului inverzit de ura, lacrimi inveninate, si tipatul acela jalnic…

Metamorfoza mea din fiinta in cenusa era aproape de sfarsit, nu mai aveam sentimente, doar ura si  incapacitatea de a percepe oamenii ca innainte, ma uram pe mine si pe semenii mei, nu mai eram o fiinta, eram un robot cu piele, si muschi, si gandire. Dar lacrimile se pietrificasera inainte sa iasa din ochi, si plansul, vai plansul nu-si mai avea locul in fiinta aceea lipsita de sentimente si scupule, vai plansul…in urma lui ramase o umbra de tristete asternuta pe globul ocular ca un ecran de protectie. Din ras nu mai ramae decat un ranjet stupid, ingrozitor si vulgar. Imi transformasem fiinta in ceva nedefinit, in materie de cea mai joasa speta, si trasformarea duruse mai tare ca lama unui cutit.

In lasitatea mea  nu avusesem nicicand intentia de a-mi ucide timpul, sau corpul, imi vatamsem sufletul insa iremediabil, si ura sapase adanci santuri de crispare pe chipul meu, pe maini, imi transformase parul in sarma si frustrarile in calitati, si eram un om pierdut printre atatea alte mii de jivine invinse de sortile potrivnice, si as fi vrut sa plec departe de mine, sa imi parasesc trupul, sa imi parasesc ranile si durerea ce ma strangula necontenit, fericita in nefericirea mea nenorocita, blamata de mine, uratita de viata interioara murdara pe care o duceam…

M-am asezat pe un fotolui murdar pe care il adusese cineva in scara blocului, mi-am aprins o tigara si am inceput sa fumez privind in gol, am intrat in casa, am facut un dus si m-am culcat. Spalase apa tot raul?!?

Si totul e in van cand in final moartea, acest  geniu necunosut ce inspaimanta pe fiecare in adancul sufletului, isi soate ghearele ascutite si te rapeste in eternitatea faldurilor ei negre, nesfarsite.

Vitrine stralucitoare, bijuterii, carpe etichetate, amor propriu, voluptate si mistere nedezlegate, suntem robii materialului, ne zbatem in eternul profan, uitam de sacru.  Dar e un subiect prea dezbatut sa il mai pomeesc si eu.

Poate o carte sa iti schimbe intreaga viziune asupra vietii, sau sa iti confirme ceea ce stiai deja fara sa recunosti? Poate societatea sa murdareasca un suflet cu principii sanatoase, doar pentru ca acel suflet considara moral ceea ce restul considera imoral? Diferentele de opinie nasc monstrii, dar oare cine este cu adevarat nebunul intr-o poveste de acest gen? Se poate ca societatea sa se insele si o singura persoana pe lume, considerata ciudata de restul semenilor sai, sa aiba dreptate? Si daca e asa, unde se afla dreptatea? Poti trai conform principiilor tale in societate? Sau trebuie sa faci concesii? De ce sa faci acele concesii si sa iti negi convingerile? Asta face din tine un ipocrit sau un om demn de respectat? Si daca principiile tale, sanatoase in esenta, fac rau persoanelor pe care le iubesti? Care este, deci adevarul, si unde se sfarseste minciuna?

Daca un om considera de cuviinta sa isi perteaca viata in desfrau, pentru ca asa ii dicteaza constiinta, poate oare el sa fie condamnat de imoralitate? Poate, dar nu de ipocrizie, decat daca acest viciu uman este unul din principiile sale. Si in acest caz, un betiv, sau un drogat, tipologii umane puse la zid de societate, sunt mai putin viciati decat cel ce nu are nici un viciu nociv? Sau are? Sau, ce reprezinta cu adevarat viciul? Eu vad in viciu ceva care iti face placere, dar care este condamnat de societate. In speta, se spune despre cei ce beau ca au viciul alcoolismului. Dar, daca ar fi sa ne luam dupa filosofiile romanilor, orice iti face placere, este bun, in consecinta, am putea spune, oare ca o civilizatie atat de dezvoltata ca cea a romanilor era viciata? Totusi in acea vreme erau acceptate fara nici un fel de problema comportamente care astazi sunt considerate imorale, ca de exemplu homosexualitatea, sau adulterul. Ceea ce ma face sa cred ca perioada Evului Mediu a stricat intr-un fel omenirea,  influentand oameni catre noi vicii ale caracterului, ca de exemlu, discriminarea,  inegalitatea, cu alte cuvinte cei diferiti erau marginalizati… Diferenta, egalitatea? Egalitatea intre oameni, intre sexe? Cunosc oameni care si in ziua de astazi consifdera ca femeia ii este inferioara barbatului; cunosc oameni care nu accepta persoanele gay, care discrimineaza minoritatile…probleme mult prea controversate ca se le tratez aici…
Dar am zis destul, devin incoerenta… Totusi, pot doi oameni care apartin aceleiasi epoci, aceleiasi perioade de timp, contemporani deci, sa aiba principii atat de diferite despre viata si totusi sa fie prieteni? Pot! Sa luam ca exemplu prietenia dintre Percy Shelley si Lordul Byron, caractere diferite, primul cu principii indreptate mult spre stoicism, al doilea spre filosofia antica prezentata mai sus, care, din nefericire, nu imi amintesc carui curent apartine. Cu toate acestea, cei, doi, niste genii in adevaratul sens al cuvantului, au fost prieteni, si au apartinut aceluiasi curent literar, romatismului… Doar ca societatea il respingea pe primul, simtindu-se amenintata de convingerile sale fata de religie si institutia casatoriei, acesta considerandu-le pe amandoua fara  folos, iar pe al doi-lea, desi un exemplu elocvent de desfranare pentru acea epoca, era primit cu bratele deschise… Deci, ce vrea umanitatea de fapt, de la un om?! Si care este granita dintre moral si imoral? Cat putem accepta de la semenii nostii, si este oare corect ceea ce  toleram?