Reverie

 Se nåscu dintr-o cana de cafea, din aroma inconfundabilå a unei dimineţi tarzii de varå, petrecutå printre cearşafuri albe, apretate şi miros de iabå proaspåt cositå. Se nåscu dintr-o carte, ca sa traiascå in aer, så pluteascå deasupra påmantului, så iubeascå oameni şi så se spele de påcate cu apå rece. Era copilul cafelei, dar şi al omului, al florilor de cais şi al cireşelor aromate de mai. Îşi plimba pårul galben pe sub frunzele de castan şi muşca cu poftå dintr-un mar.

Îşi scria pe mâini intrebåri şi le raspundea cu buzele, cânta şi dansa în ploaie, privea apusul cu ochii mari, fermecaţi, plângea de fricå noaptea, sub cerul înstelat, tråia în timp ce murea soarele ca så renascå dimineaţa. Atunci îşi ştergea ochii şi îşi bea cafeaua, şi continua visul târziu al unei dimineţi printre picåturi de ploaie şi bucåţi de soare, si ochi umezi, de copil fårå griji…

Ochii albaştri şi mâini gingaşe, unghii minuscule, priviri furişe, şi zâmbet, toate contopite într-o singurå fiintå sublimâ, mai presus de gândirea umanâ, ca umbra nucilor  într-o zi toridå de varå, copilaria toatå prinså între palme…

Så-ţi imaginezi o lume perfectå, så poţi så te transpui în pielea copilului mort cţndva, så poţi så îţi iei viaţa de la capåt….så fie acesta råspunsul la toate întrebårile tale?

Frig şi  întuneric, mai conteazå ceva dacå te simţi singur, mai poţi så crezi cå priveşti viaţa în faţå, cu inocenţå, cu ochii mari şi curioşi…mai poţi spune, cu mâna pe inimå ca vei crede tot ce ţi se va spune? Mai ai încredere în oameni cum au copii? Mai eşti copil?

Viaţa îl perverti atât de mult cå începu så bea mai multå cafea, începu så fumeze, ţigara de la ţigara, uitând jocul ingenuu al copilului din el, cearşafurile albe nu îl mai fascinau cum o fåceau odata, nici florile, nici caişii, nici cårtile cu basme. Acum era adult, şi soarta îi închisese toate porţile, cåci oamenii il minţeau, ploaia cådea rece,  iar razele soarelui încålzeau mai greu trupul råvåsit de vicii al adultului-copil. Încet, încet, apare moartea, şi nu va mai putea trezi vreodatå la viatå trupul  copilului ucis…

O pereche de sosete roz erau aruncate intr-un colt al camerei, cateva prosoape ude zaceau pe jos fara ca nimeni sa le bage in seama, doua tricouri asezate unul peste celalalt pe spatarul scunului, blugii mei negrii si caietele imprastiate pe birou. Toate alcatuiau un haos general in camera asta albastra in care ma aflam stand in varful patului si contempland tavanul alb. Pe lada de deasupra patului aveam un castron in care mancasem dulceata de capsuni si din el venea o ametitoare aroma dulce, ca de vata de zahar. Aici ma simteam cel mai bine, in dezordinea aceasta ce constituia camera mea. A MEA. Locul meu, imperfect, haotic, aproape mizerabil. In camera mea se impletea sublimul dulcetei de capsune cu abjectul celor cateva prosoape ude pe care mi-era lene sa le duc la baie, aici zacea fiinta mea, contopita cu asternutul, invelita pana in gat cu un cearsaf subtire, bajbaind dupa cartea pe care ma chinuiam sa o citesc de cateva zile.

Telefonul vibra de ceva vreme, aruncat undeva prin faldurile lenjeriei mele de pat sifonate. Din boxe rasuna ceva asemanator cu Nirvana, un Kurt Kobain plictisit, suparat pe propriile frustrari, pe societatea abjecta in care isi ducea viata, pe cine dracu mai stie.

Lancezeam acolo de ceva timp, si nimic nu se intmpla, nimieni nu venea in fuga sa imi anunte ca ceva nemai auzit s-a intamplat. Numai boxele urlau nestapanite, undeva in fundul constiintei mele. Acolo imi trecura cateva ganduri importante, care, daca stau si ma gandesc bine, m-ar putea pune intr-o anumita postura; as putea de exemplu, sa afirm ca odata ce o persoana m-a dezamagit, mi-am pierdut credinta in Dumnezeu, pentru ca acea persoana avea o oarecare legatura cu Divinitatea, dar ce vina are Dumnezeu de decaderea in oachii mei a acelei fiinte? Totusi am fost dezamagita, si bineinteles, am suferit incercand sa nu judec. Cum eu am pretentia sa nu imi judece mama dezordinea din camera, sa o accepte si sa imi spuna numai din cand in cand, frumos, sa fac ordine. Asa si eu, nu pot sa judec actiunile altora, care poate m-au dezamagit cu un scop, care pe mine nu ma priveste, si nici nu ar trebui sa ma priveasca, dar in orice caz, ma dezamageste profund.

Ce mi-a mai trecut prin cap pe cand ma aflam in varful patului meu? M-am gandit ca am crescut, ca s-a scurs prea repede copilaria si am inceput sa regret, ca incet incet incep sa am tot felul de griji, de obligatii, ca nu e o fericire sa cresti, dimpotriva, e o durere inimaginabila, dar ca trebuie sa ma impac cu ideea, totusi…

M-am gandit ca a venit sfarsitul scolii, lucru foarte interesant, de altfel…dar, asta implica si niste premii, stiti voi, premiile alea care se dau mereu la sfaristul anului, premii care conteaza mai mult sau mai putin si pentru care am bocit in fiecare an pana in clasa a8a. Pentru ca ma consideream cu copil mediocru din punctul de vedere al invataturii, si mediilor, si al rahaturilor de genul acesta. Asa ca, de fiecare data cand colegii mei “mai destepti” spuneau vreo bazaconie, eu taceam, si nu raspundeam nimic, gandindu-ma ca poate nu am dreptate, pentru ca eu sunt un elev mediocru. Da, intr-adevar, frustrarile unei fete care nu a luat premiul 1 decat in calasa 1. Frumos nu? Clasa 1, premiul 1… Si ce ma enerva cel mai tare in generala era matematica, niciodata nu am putut intelege obiectul acesta, cu nici un chip nu a putut proful da ma indoctrineze cu inaltatoarea materie pe care o preda, si da, aici sunt subiectiva, si vorbesc urat si de matematica si de prof, si sa imi fie rusine, dar mie nu imi place matematica, si EA a fost cauza multor frustrari ale mele din perioada pubertatii. Dar sa o lasam dracu de scoala, si de pubertate ca am trecut de mult de ea, asta e, pamantul se invateste, orele trec, zilele, lunile, anii, si uite asa ne trezim ca am dat coltu… Viata e frumoasa, atata timp cat stii sa o traiesti.

Incoerenta. Dupa cum spuneam, termin clasa a11a, si cred ca iau premiul 2, atat vroiam sa spun de fapt, sa ma laud, si sa mai adaug ca nu mai imi pasa acum, nu mai are nici o importanta pentru mine, acum, cand am depasit toate astea, cand nu ma mai simt proasta pentru ca nu iau premiul 1, cand stiu ca nu asta conteaza. Acum, mama se poate lauda prietenelor ei ce copil destept are, si toata lumea e fericita! Si nu e mama de vina ca aveam eu frustrarile alea, eu eram masochista, si imi era lene sa invat, si nu imi placea matemamtica, si citeam in ora de matematica. Si gata cu premiile!
Ma gandesc ca daca voi reusi sa public ceva, in sensul de carte, articole prin ziare, o sa imi aleg pseudonim literar, Diana Raseanu. Imi place Raseanu, e numele de fata al bunicii mele, si suna foarte misto, e basarabenesc. Ma mandresc cu radacinile mele basarabenesti, imi place ideea, desi, la cat e sangele de amestecat, nu stiu cat a mai ramas din Moldova si Rusia in mine,dar ce mai conteaza, imi placeRaseanu, si Diana Raseanu suna mai frumos decat Diana Barbu… Nu?

Si am hotarat ca nu imi plac titlurile pompoase, ca am inceput sa dispretuiec politica mai mult decat o dispretuiam inainte, pentru ca scoate ce e mai abject din om, pentru ca dezumanizeaza si te face sa iti uiti adevaratul scop in viata. Politica este un titlu popmpos dat unor jocuri de noroc jucate de oameni murdari. Nu poti sa faci curatenie in politica, cum apari cu matura in mana incepe sa bata vantul ca sa iti zadarniceasca munca. Nu poti sa fii corect in politica, daca esti corect si crezi prea mult in doctrina partidului din care faci parte, esti inlaturat. Si mai stiu ceva de la politica, nici un om nu iti e cu adevarat prieten, sunt toti niste sacali infometati. Eh, si oamenii, in general, putini sunt cu adevarat oameni. Si eu care credeam ca sunt mai multi…

Ce-as putea sa mai aduag? Mi-e un dor cretin de mare, de dormit pana tarziu, asa in nesimtire, de citit pana la 4 dimineata, de seri calde mirosind a regina noptii. Mi-e dor de asflat udat cu furtulul dupa o zi caniculara, de mirosul umed imprastiat in aer, de plimbarile de nebuni prin padure pe intuneric, si mai ales de linistea ce mi-o ofera vacanta. Asta este poate ultima mea vacanta cu adevarat linistita, si ce bine imi pare ca a venit…

 Putem spune ca am trecut de furtuna, ca ne-am indepartat de oamenii la care tineam si care credeam ca tin si ei la noi dar ne-au demonstrat contrariul, ca am mai invatat cateceva despre firea umana, si mai ales, ca in lumea in care traim, jocul cinstit este doar o povestioara de adormit copii. Asadar, dupa ce ne-au lovit in cap crengi luate de vant, am primit cateva suturi in fund de la viata, ne ridiam frumos capul si zambim cu tot sufletul, traim. E o minune cand supravietuiesti unei catastrofe naturale, dar un adevarat miracol este atunci cand reusesti sa treci peste marsaviile lumii contemporane, cand continui sa ai incredere in oameni chiar si dupa ce ti-au intors spatele si s-au comportat josnic, dupa ce au pretins a fi un anumit gen de persoana si s-au dovedit a fi mai rau decat ceea ce spunea sus si tare ca detesta.

Dezamagirea face insa parte din viata, la fel si tradarea si mincina, asa ca nu avem de ce sa ne impacientam, nu? Totul va trece la un moment dat, neintelegerile vor fi uitate, faptele, deja consumate, vor fi iertate. Vor ramane insa, cateva cicatrici in amintirea furtunii ce a devastat suflete. Suflete?!? Putem vorbi de suflete? Stai putin, concret, la ce ma refer? La oameni, la fapte? Am vreo concluzie de tras? Poate ca sunt incoerenta, dar nu mai conteaza acum…sunt mai mult dezamagita,  dezamagita ca oameni, pe care ii consideram mai presus de orice! Oameni… care imi insuflau respect, mult respect si de multe ori mi-au dat impresia ca parerea mea conteaza, ca sunt importanta si ca trebuie sa continui sa tip chiar daca nu ma asculta nimeni, tipatul meu va deranja, cel putin pe cineva, acei oameni, tocmai acei oameni au putut sa ma dezamageasca in halul acesta. Dar, am mai spus-o si o repet, dezamagirea face parte din viata… Si cine sunt eu sa judec? Pot sa spun doar ca: “Ma lepad de Satana!”

 In sfarsit am gasit putin timp sa mai scriu si aici. Dupa o saptamana fara net ca a uitat mami sa plateasca telefonul si apoi nu a mai avut timp, asta-i alta problema,  important e insa ca m-am intors, si am terminat cu tezele si stau in sfrasti linistita, oarecum… In ultima saptamana cel putin am fost plecata in fiecare zi de la 2-3 si am ajuns inapoi acasa numai tarziu, am de facut un proiect la enegleza si sper din tot sufletul sa il termin maine, pentru ca trebuie, nah, ca de obicei ma bag in toate chestiile pe la scoala…

Acum mi-e somn, am febra musculara de la badmintonul jucat ieri cu Dana timp de o ora, si mi-e lene sa ma bag in pat. Mi-am luat conversi (yeee, am intrat in randul lumii, acum pot sa fac poze cu picioarele indreptate spre intarior, just jokin’) verzi si imi plac, pentru ca sunt comozi, si simpatici, si au floricele desenate pe ei. Si gata.

In alta ordine de idei, am mai adaugat pe cineva la blogroll, pe clara, care cauta impreuna cu sora si cumnatul ei haine vintage si le vinde pe acest blog de care va vorbesc. Sunt haine foarte misto, si daca vreti ceva nu trebuie decat sa ii lasati un comentariu pe site sa va rezervati respectivul obiect vestimentar, plus ca preturile sunt foarte accesibile.

Nu stiu um sa incep aceasta scriere, nu stiu nici macar subiectul, nu stiu nimic, totusi am speranta ca pana la sfarsit o sa reusesc sa incheg o poveste frumoasa.

Sa povestesc ceva? Poate aventurile prin care trec zi de zi in jungla, poate sa vorbesc despre tigrii si lei, si despre ragetele lor propagate in pustiu. Sa vorbesc poate de serpi, de ganganii, sau de maimute? Nu, nu este o carte de biologie acest proiect al meu, ci poate decat un cadru de desfasurare al unei povesti…povestea mea…

Suna promintator, imi zic cateodata; in timp ce majoritatea oamenilor pleaca in tari civilizate sa se afirme, sa isi cladeasca o cariera, eu am ales caldura si tantarii Africii. De ce? Nu pentru ca as fi genul de persoana cu un suflet caritabil ce vine intr-un loc uitat de lume, unde multi traiesc inca in colibe din pamant sau dorm sub cerul liber, unde copii mor de foame si contrastul social este la mare rang. Nu, nu am venit aici nici pentru lei, nici pentru tigri, nici in cautare de aur sau alte comori. Sincer, daca stau si cantaresc in mintea mea motivul sederii mele aici, nu il pot gasi. Poate ca am vrut sa fug de realitatea care ma inconjoara pas cu pas in sanul civilizatiei, poate ca simteam ca ceva ma lasa fara aer, asa ca am evadat aici, singura, in mijlocul pustietatii apasatoare.

Cu ceva timp in urma mi-era frica de tot, de intuneric, de caini, de singuratate, daramite de ragetul leilor pe care il aud in fiecare seara. Africa m-a schimbat, nu oamenii, nu continentul in sine, ci senzatia de singuratate, singuratea insasi m-a schimbat, mi-a aratat cealalta fata a lumii. Singuratatea ca sentiment, sau ca tovaras de suferinta, sau pur si simplu, singuratatea luata ca atare, m-a schimbat, si de-acum stiu, nu vreau sa ma intorc in jungla oamenilor, nu vreau sa mai cunosc aglomeratia coplesitoare a oraselor, nici oamenii si nici societatea lor, vreau sa ma lipsesc, caci savana imi daruieste ceea ce oamenii mi-au luat, umanitatea.

Ma simt aici mai impacata cu mine decat eram inainte, ma simt mai fericita, desi sunt singura in pustiu, desi la prima vedere pare ca as putea muri de plictiseala, am tousi ceva ce nu mi se mai poate lua in veci, am sinele meu, coliba mea din mijlocul savanei , animalele pe care le vedeam inainte numai pe Animal Planet, si ragetul leilor, atat de infricosator si in acelasi timp linistitor. Noaptea, cand se aude in departare forfota juglei, la capatul savanei unde imi duc traiul, atunci am senzatia ca viata devine o certitudine, lupta dintre viata si moarte, o lupta pierduta de ambele tabere in final, o lupta incrancenata ce-si are radacinile in instictele animalelor de aici.

Africa m-a adoptat, si ma iubeste, o stiu, in ciuda lipsei apei, in ciuda prafului si tantarilor, si chiar a malariei ce pandeste la tot pasul, Africa m-a primit in sanul ei si eu apreciez asta, poate ca mi-am gasit acel „acasa” dupa care tanjim cu totii, poate cine stie, aici trebuia sa ma nasc, sa pot muri auzind zgomotele junglei, maimutele, sa pot vedea orhideele incolacite de copaci si sa imi umplu casa cu ele. Eu stau la granita dintre Iad si Rai, si apreciez asta mai mult decat apreciaza un turist o coliba construita in mijlocul savanei. „Dar nu va e teama de animale? De lei, de tigrii, de elefanti? Vai, dar eu nu as rezista atata timp in asemenea conditii…” Si pleaca mai departe cu aparatul de fotografiat in mana si cu termosul in cealalta. Si totusi rezist, si nu cu stoicism, v-am zis ca am venit aici de buna-voie, fara un motiv anume, caci nu sunt dedicata nici unei activitati, nu am venit nici pentru a gasi aici inspiratia necesara scrierii unei carti, nici pentru a descoperii speici noi de plante sau animale, nici macar pentru a ma regasi, desi am ajuns sa ma cunosc pe mine mai bine, in aceasta luna de cand pustiul ma inconjoara, de cand sunt numai eu, cerul, plantele si animalele din jurul meu, de cand fac expeditii la marginea junglei, caci nu sunt destul de inconstienta sa intru pana in inima ei, si imi adun flori de orhidee cu care imi impodobesc coliba. Imi place ca la apus sa privesc daca am ocazia, turmele de antilope sarind peste bolovanii tari de pamant, imi place sa iau parte la vanatoarea de gazele a leoaicelor si sa admir coama maiestuasa a leilor scuturata in apus, imi plac elefantii, uriasi, cu trompele lor puternice si mersul apasat, cutremurnad pamantul pe care calca. Imi place auto-exilul meu, imi place farama asta de umanitate ce-am gasit-o aici, in mijlocul lui nicaieri, unde zilele curg mai incet decat nisipul in clepsidra, unde oamenii nu au reusit sa patrunda. Aici ma simt mai om decat m-as simtii intr-un birou, sau in masina, aici ma simt intr-adevar, libera.

 Am auzit de A.C.T.O.R. pentru prima data acum vreo trei ani, nici nu implinisem 15 ani si o profesoara din liceul la care urma sa invat organiza o excursie de 2 saptamani in Franta la care urma sa participe si varul meu. As fi vrut si eu sa merg, mi-a placut ce faceau acolo, origami, activitati de grup, etc. Din pacate nu aveam varsta necesara asa ca am ramas acasa si i-am ajutat la pregatirile pentru plecare.

Dar ce este de fapt A.C.T.O.R.? Ei bine, A.C.T.O.R. este prescurtarea de la Asociatia Culturala de Teatru si Orgiami din Romania, si se ocupa cu voluntariatul. Adica munceste moca (este terminul folosit de tipa care a facut prezentarea la noi in liceu). Totusi e interesant, deoarece, in acest fel castigi experienta, ai bile albe pe C.V. si mai mult decat atat, te distrezi, te plimbi prin toata lumea, inveti arta origami, si teatru forum. Toate acestea facand alti oameni fericiti. Interesant, nu? Castigi pe amandoua partile, si cea spirituala, si cea maiteriala.

De curand am intrat si eu in A.C.T.O.R., cu acte in regula, si sunt mandra de asta, pentru ca stiu ca voi avea multe de invatat.  Si voi puteti sa intrati in A.C.T.O.R., oricine poate, nu trebuie decat sa timiteti un mail la adresa actor_romania@yahoo.com si vi se va raspunde in cel mai scurt timp. Nu e greu si ganditi-va ca veti avea o gramada de avantaje, unele vi le-am spus mai sus. Daca vreti sa stiti mai multe despre A.C.T.O.R. intrati si pe blogul lor http://actor.weblog.ro

 Poti sa faci tot ce vrei tu, poti sa vorbesti cu cine vrei, sa razi, sa te plimbi pe strazi, sa zambesti, sa t bucuri de tot ceea ce misca. Viata iti o fera o gramada de posibilitati, viata se joaca cu tine si e draguta atunci cand, poate insa sa isi si bata joc de tine in cel mai rau hal. Viata te baga in rahat si te scoate poate mai luminos de acolo, te lasa sa alegi singur si iti da palme cand faci prostii, te umileste in fata semenilor tai, ii lasa se te bumileasca, sa te trateze ca pe o carpa si apoi te ia, te spala frumos cu detergent si te pune la uscat. Acum esti mai curat decat ultima oara cand te-a scos din cacat.

Esti fericit, viata rade la tine, ii vorbesti, ii spui subtilitati. Viata se prinde. Viata zambeste si te da dracului, ai vorbit destul, mai lasa si pe altul. Si iata-te, cotrobaind prin gunoaiele existentei, tremurand de frig si de tema zilei de maine, umilit a nu stiu cat-a oara, murdar…

Viata are multe frustrari, amintiri din copilaria ei ce se petrecea cu multe milioane de ani in urma, dar toate acele traume lasa urme adanci, sculptate in constiinta vietii, si se razbuna pe tine, pe toti, se razbuna pe oameni, incercand sa isi rezolve propriile probleme. Si te tranteste in mocirla, apoi te ridica de jos, apoi iar te rapune, apoi iar iti da o mana de ajutor, iti mai da si cate-un sut in find care se dovedeste a fi un pas inainte, te mai lasa si de capul tau, sa vada ce gandesti. Pana cand, obosit de atata du-te-vino, cedezi….si mori!

N-ar fi trebuit sa vezi asta, n-ar fi trebuit sa ma avuzi rostind acele cuvinte si nici sa-mi auzi gandurile. N-ar fi trebuit sa imi vezi frustrarile ridicole, nici sa suporti toate pateticele mele invinuiri pentru ratarea mea. M-ai vazut stand intr-un colt, trista, incojurata de fum, cu cearcane la ochi si cu nasul infundat de la atata plans, cu gandurile mancate de viermele nebuniei si cu aripile atat de nemilos taiate. Totusi m-ai vazut, si ai indurat in tacere toate injuriile, tot veninul pe care l-am putut scoate prin cuvinte, prin gesturi, prin propria mea fiinta. Abominabile gesturi…

Pe soseaua proaspat udata de ploaie a rasarit soarele, miroase a vara, a asfalt incins si stins cu apa, miroase a lacrimi sarate si a usurare. E cald si bine, e un vis frumos, e o realitate induiosatoare… De ce trebuie sa existe motive care sa strice calmul de dupa furtuna? De ce nu ramane pentru eternitate acel calm perfect al asfaltului ud, al pomilor cu frunzele spalte de apa, al pasarilor mici ce se bucura de soare? Poate ca asa, lumea ar deveni mai monotona…totusi, mi-as da o mana pentru ca acest calm sa existe tot timpul, sa ma burur de el in fiecare moment.

Mi-as da regatul meu mic, jucariile, copilaria, papusile pe care le imbracam cu haine minuscule, tot jocul, toata distractia inocenta pentru inca o clipa de soare dupa furtuna, si pentru curcubeul frumos ce imbraca zarea in toate cele 7 culori ale sale…

Am vazut intr-o zi doi copilasi jucandu-se, un baietel si o fetita, erau mici cat o bucatica de om, erau simpatici si seriosi in joaca lor ingenua. Le-am vazut viitorul, i-am vazut cum vor creste, si, desi ar parea romantat acest viitor, i-am vazut indragostindu-se, i-am vazut furisandu-se afara in toiul unei nopti de vara ca sa se plimbe aiurea printr-o curte parasita.

Am vazut in alta zi doua fetite jucandu-se cu papusile, acelasi joc stupid dar fumos pe care il jucam si eu in copilarie cu prietenele mele. Se jucau de-a magazinul, si erau foarte preocupate de ceea ce faceau, de frunzele pe care le foloseau pe post de bani, de hainutele papusilor pe care aveau sa le cumpere. Si am stat asa, pe loc, privindu-le cum isi inchipuie afacerea lor cuminte, unde nu venea niciodata garda financiara, nici fiscul, nici O.P.C.-ul, pentru ca nu era nevoie, pentru ca ele nu faceau nimic nelalocul lui. Erau doar doua pustoaice simpatice care isi improvizau propria lume. Prinse de joc, nici nu au cum sa stie ce le asteapta in viata. In viata asta mizerabil de frumoasa pe care suntem condamnati sa o traim pana cand moartea ne va desparti…

Si moartea ne sperie pe toti, moartea, suprema contopire a spiritului cu natura, teama de necunoscut, atatea frici nemaiintalnite, noutate…de aici nu mai ai de unde alege, iti poti plati vamile cel mult cu frunzele fetitelor mele ce se jucau in parculetul de langa gara, iti vei lasa problemele nerezolvate, iti va parea rau ca ai murit, ca te-ai dus si nu te mai poti intoarce. Vei vrea o noua sansa, un nou inceput? S-o crezi tu, numai poate daca a fi budist, sa poti crede in reincarnare, sa ai speranta ca poti reveni intre cei dragi  fie si ca un sobolan infect strecurandu-se printre gunoaie. Realitatea e insa cruda, suntem blestemati sa traim si odata morti s-a zis cu viata. Si gandul asta sperie, caci nu ai cale de intoarcere, si sufletul tau e unic, si  moare odata cu tine…sau continua sa supravietuiasca in pasari, plante, amintirea celor care te-au cunoscut?

Si gandurile se tes ca o panza subtire de paianjan in mine, se intind pe sute de kilometrii de simtiri, se astern peste sosele udate de ploaie si acopera marea cu cu firele lor intortocheate, cuprind muntii si alearga la vale sa prinsa adevarata natura a gandirii umane. Cine sunt de fapt? Materie, suflet, miracol  cu radacini necunoscute?  Sau sunt doar o mica parte di marele nimic al fiintei in care ma zbat sa traiesc, caci traiesc, si viata imi da sansa de a realiza acest fapt dupa fiecare cadere psihica cu care ma confurn. Si ma ridic, imi scutur de praf sentimentele si merg mai departe asteptand ca ranie pe care le-am pricinuit si care mi-au fost pricinuite sa se vindece…

Cu www.baloanedesapun.com de la sheepses.ro

Later Edit: sta e poza, scuze, nu am verificat daca a mers, acum merge. Asta e tricoul, si ala e bass-ul lui Alex, Happy Birth’s Day mother fucker

 As incepe postul acesta ca pe o compunere de clasa aIV-a, “orasul meu este…”, deci, sa purcedem: Orasul meu este mic, si special  in acelasi timp, tocmai datorita acestei marimi a lui. E mic, e simpatic uneori,  dar are si el, ca orice oras ce se respecta, o gramada de lipsuri.   Si da, as enumera o gramada de factori care il uratesc,  care ii strica armonia. De aceea cred eu, orasul asta are nevoie de ceva nou, as vrea ca vanzatoarele sa fie mai dragute, sa nu te mai serveasca in scarba, pentru ca pe mine una, lucrul acesta ma face sa ma simt prost, desi nu ar trebui, desi e dreptul meu sa ma gandesc de doua ori inainte sa cumpar ceva, sunt banii mei doar. Dar asta e o problema cu care se confrunta toata tara, a devenit deja cliseu.

Ma gandesc uneori ca spitalul este prost amplasat ca ar trebui sa fie intr-o zona mai linistita,nu vizavi cu parcul. In plus, primaria il foloseste pe post de decor pentru scena o scena improvizata si organizeaza spectacole chiar in fata acestei institutii, unde se presupune ca trebuie sa fie liniste, bolnavii au nevoie de liniste si de odihna, si nu e tocmai placut sa iti duduie boxele alea uriase in cap atata timp, cand tu te simti ca naiba. Pe langa asta, fiind amplasat atat de aproape de parc, o alta sursa de galagie, mai ales noaptea, o constituie “shmekerii” cu Dacii tunate care dau drumul la manele sau la hip-hop, ca asa e la moda, cat mai tare posibil, pana gajaie, pana iti iau foc timpanele. Nu o sa ii critic acum, pozitia mea fata de ei este clara, nu au pic de respect pentru cei internati, nu se gandesc ca acolo mor oameni, ca pe holurile spitalului cineva tocmai primeste o veste proasta despre o persoana draga, si de afara se aude sublim “Dusmanii-mi poarta pica”, de parca le-ar mai trebui si fond muzical in asemenea situatie.

Nu  imi plac nici domnisoarele care se aduna si ele in numar mare, in acelasi parc, sa fie remarcate de domnii mai sus prezentati, nu imi place ca in parcul nostru nu poti sa iesi cu o carte, sa citesti linistit ca se aduna in jurul tau o cohorta de figuranti care se iau de tine, incearca sa te deranjeze si sa te ia la misto pentru simplul fapt ca stai acolo, singura, pe banca, si citesti o carte, cum indraznesti sa citesti? Adica, cititul e ilegal, esti o tocilara. Si pentru asta meriti sa fi luata peste picior, deranjata.

La noi in oras se arunca hartiile pe jos, ce-are, lasa ca le ia vantul, nu-i nici o problema, ce mai conteaza, oricum o sa murim cu totii. Nu-i asa? Ignoranta asta a oamenilor ma scoate pe mine din minti, nesimtirea asta dusa la extrem, tendinta catre imbecilitate.

Suntem necivilizati? Cu siguranta, prin definita noastra ca popor suntem necivilizati, asta vedem in fiecare zi, asta vad copilasii care cresc, cresc sub ochii nostri si fac ceea ce vad la noi, cei mari. Adica asculta manele la telefon, se lauda cu dusmanii, cu banii, cu telefoanele, cu masinile, care de cele mai multe ori sunt doar in imaginatia lor, pentru ca sunt niste copii, si nu pot diferentia binele de rau, deci noi, fiind mai mari decat ei nu suntem in stare sa le dam o educatie corecta. Din pacate lucrul asta se intampla in orasul meu, vad cum zi de zi picilor care se joaca la groapa cu nisip li se implanteaza idei si valori gresite in cap. Si vorbesc doar la nivelul bucatii asteia de pamant unde locuim eu si prietenii mei, de orasul meu mic.

As vrea sa avem mai multe locuri unde sa iesim, noi tinerii, m-am saturat de o cosmelie infecta unde isi petrec majoritatea tipului acei domni, denumiti generic betivi, de toaleta unde miroase urat, de fumul de tigara prea dens, atat de dens ca il poti taia cu tigara. Si totusi, e singurul loc unde nu se pun manele, unde mai poti sa asculti si muzica buna, daca nu rock’n'roll sau folk macar ce baga astia la radio. Este, in orice caz, mai decent. Ar trebui…ar trebui un loc numai pentru tineri…dar astea sunt numai vise.

Ce ar mai fi de schimbat aici, in orasul meu? In Lehiu-Gara? Ar mai fi de scimbat trotuarele, de acoperit gropile, pentru ca sunt unele locuri unde dupa ce ploua se transforma in adevarate balti, si trebuie sa ocolesti pe sosea, si risti sa fii udat din cap pana-n picioare daca nu esti destul de rapid; as vrea sa mai dispara din caini, daca s-ar putea sa nu mai fie nici unul, as vrea sa avem un loc special amenajat pentru pustii care se dau cu rolele pe sosea si risca de multe ori sa fie calcati de vreo masina. Cam atat…si totusi mai sunt atat de multe de spus…

Pentru concursulIasiPlus si VisUrat